ÎNTRUCÂT NU AM TRANSPUS DIRECTIVA PENTRU PREVENIREA SPĂLĂRII BANILOR ŞI FINANŢĂRII TERORISMULUI Justiţia europeană ne obligă să plătim 3 milioane euro către CE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) obligă România şi Irlanda să plătească 3 milioane şi, respectiv, 2 milioane de euro către Comisia Europeană (CE), întrucât nu au transpus în mod complet, în termenul prevăzut, Directiva privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, conform unui comunicat emis, astăzi, de instanţa europeană (CURIA).

Comunicatul citat arată: "Directiva 2015/8491 urmăreşte să prevină utilizarea sistemului financiar al Uniunii Europene în scopul spălării banilor şi al finanţării terorismului. Statele membre trebuia să transpună această directivă în dreptul lor naţional până la 26 iunie 2016 şi să informeze Comisia Europeană cu privire la măsurile adoptate în această privinţă. La 27 august 2018, Comisia a sesizat Curtea cu două acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, considerând că România, pe de o parte, şi Irlanda, pe de altă parte, nu au transpus în mod complet Directiva 2015/849 în termenul stabilit în avizele motivate respective şi nici nu au comunicat măsurile naţionale de transpunere corespunzătoare. În plus, Comisia a solicitat, în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE2 , obligarea României şi a Irlandei, pe de o parte, la plata unei penalităţi cu titlu cominatoriu zilnice, începând de la pronunţarea hotărârii, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a comunica măsurile de transpunere a aceleiaşi directive şi, pe de altă parte, la plata unei sume forfetare. Ulterior, Comisia a informat Curtea că se desistă în parte de acţiunea sa în măsura în care nu mai solicită aplicarea unei penalităţi cu titlu cominatoriu zilnice, această cerere rămânând fără obiect după transpunerea completă a Directivei 2015/849 în dreptul român şi în dreptul irlandez".

Cele două ţări au contestat aplicarea regimului de sancţiuni prevăzut la articolul 260 alineatul (3) TFUE, conform comunicatului CJUE. Acesta arată că România şi Irlanda au susţinut, de asemenea, că cererea Comisiei de a impune plata unei sume forfetare ar fi nu numai nejustificată, ci şi disproporţionată în raport cu situaţia de fapt din speţă şi cu obiectivul acestui tip de sancţiune pecuniară. Acestea au reproşat Comisiei că nu şi-a motivat în mod specific şi de la caz la caz decizia de a solicita impunerea unei asemenea sancţiuni în speţă. Prin două hotărâri pronunţate în Marea Cameră la 16 iulie 2020, Curtea a admis acţiunile introduse de Comisie. Astfel, Curtea a constatat, în primul rând, că, la expirarea termenului care le fusese stabilit în avizul motivat, România şi Irlanda nici nu adoptaseră măsurile naţionale de transpunere a Directivei 2015/849, nici nu comunicaseră Comisiei asemenea măsuri şi că, prin urmare, acestea nu şi-au îndeplinit obligaţiile care le revin în temeiul directivei respective. În al doilea rând, Curtea a statuat că articolul 260 alineatul (3) TFUE are vocaţia de a se aplica în prezentele cauze . În fapt, Curtea a amintit că obligaţia de a comunica măsurile de transpunere, în sensul acestei dispoziţii, se referă la obligaţia statelor membre de a transmite informaţii suficient de clare şi de precise în ceea ce priveşte măsurile de transpunere a unei directive.

Comunicatul CURIA continuă: "Îndeplinirea acestei obligaţii implica, în prezentele cauze, ca statele membre să indice, pentru fiecare dispoziţie din directiva menţionată, dispoziţia sau dispoziţiile naţionale care asigură transpunerea sa. Arătând că CE a dovedit necomunicarea de către România şi de către Irlanda a măsurilor de transpunere a Directivei 2015/849 în termenul stabilit în avizul motivat, Curtea a statuat, primo, că neîndeplinirea obligaţiilor astfel constatată intră în domeniul de aplicare al acestei dispoziţii. Secundo, Curtea a amintit că nu revine Comisiei sarcina de a motiva de la caz la caz decizia sa de a solicita o sancţiune pecuniară în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE. Astfel, Curtea a apreciat că condiţiile de aplicare a acestei dispoziţii nu pot fi mai restrictive decât cele care prevăd punerea în aplicare a articolului 258 TFUE, în măsura în care articolul 260 alineatul (3) TFUE nu constituie decât o modalitate accesorie procedurii de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor, a cărei punere în aplicare ţine de puterea discreţionară a Comisiei, în privinţa căreia Curtea nu poate exercita un control jurisdicţional. Această lipsă de motivare nu afectează garanţiile procedurale ale statului membru în cauză, în măsura în care Curtea, atunci când aplică o asemenea sancţiune, este supusă unei obligaţii de motivare. Curtea a precizat însă că Comisia rămâne obligată să motiveze natura şi cuantumul sancţiunii pecuniare solicitate, ţinând seama în această privinţă de liniile directoare pe care le-a adoptat, întrucât, în cadrul unei proceduri iniţiate în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE, Curtea dispune numai de o putere de apreciere limitată. Astfel, în cazul constatării de către aceasta din urmă a unei neîndepliniri a obligaţiilor, propunerile Comisiei sunt obligatorii pentru Curte cu privire la natura sancţiunii pecuniare pe care o poate impune şi cu privire la cuantumul maxim al sancţiunii pe care o poate aplica. În al treilea rând, în ceea ce priveşte impunerea unei sume forfetare în prezentele cauze, Curtea a amintit că obiectivul urmărit prin introducerea mecanismului prevăzut la articolul 260 alineatul (3) TFUE nu este doar de a încuraja statele membre să pună capăt, în cel mai scurt timp, unei neîndepliniri a obligaţiilor care, în lipsa unei asemenea măsuri, ar avea tendinţa să persiste, ci şi de a facilita şi de a accelera procedura pentru impunerea de sancţiuni pecuniare pentru neîndeplinirea obligaţiei de comunicare a unei măsuri naţionale de transpunere a unei directive adoptate în conformitate cu procedura legislativă. Astfel, Curtea a statuat că o cerere introductivă a Comisiei care, precum în speţă, solicită impunerea unei sume forfetare nu poate fi respinsă ca fiind disproporţionată pentru simplul motiv că are ca obiect o neîndeplinire a obligaţiilor care, deşi a continuat în timp, a încetat la momentul examinării faptelor de către Curte, în măsura în care obligarea la plata unei sume forfetare se întemeiază pe aprecierea consecinţelor neexecutării obligaţiilor de către statul membru în cauză asupra intereselor private şi publice, în special atunci când neîndeplinirea obligaţiilor a persistat o perioadă lungă. În al patrulea rând, în ceea ce priveşte calculul sumei forfetare care este adecvat a fi impusă în prezentele cauze, Curtea a amintit că, în exercitarea puterii sale de apreciere în materie, astfel cum a fost încadrată de propunerile Comisiei, îi revine sarcina de a stabili cuantumul sumei forfetare la plata căreia un stat membru poate fi obligat în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE, astfel încât aceasta să fie, pe de o parte, adaptată împrejurărilor şi, pe de altă parte, proporţională cu încălcarea săvârşită. Printre factorii pertinenţi în această privinţă se numără în special elemente cum ar fi gravitatea neîndeplinirii obligaţiilor constatate, perioada în care aceasta a persistat, precum şi capacitatea de plată a statului membru în cauză. În ceea ce priveşte, primo, gravitatea încălcării, Curtea a apreciat că, deşi România şi Irlanda au pus capăt, în cursul procedurii, neîndeplinirii obligaţiilor imputate, nu este mai puţin adevărat că această neîndeplinire a obligaţiilor exista la expirarea termenului stabilit în avizele motivate respective, astfel încât efectivitatea dreptului Uniunii nu a fost asigurată tot timpul. În ceea ce priveşte, secundo, evaluarea duratei încălcării, Curtea a amintit că aceasta trebuie, în principiu, să fie considerată ca intervenind la data la care Curtea apreciază faptele, şi anume la data încheierii procedurii. În ceea ce priveşte începutul perioadei de care trebuie să se ţină seama pentru stabilirea cuantumului sumei forfetare care urmează a fi aplicată în temeiul articolului 260 alineatul (3) TFUE, data care trebuie reţinută în vederea evaluării duratei neîndeplinirii obligaţiilor nu este data expirării termenului stabilit în avizul motivat (utilizată pentru determinarea penalităţii cu titlu cominatoriu zilnice care trebuie aplicată), ci data la care expiră termenul de transpunere prevăzut de directiva în discuţie. Astfel, această dispoziţie urmăreşte să stimuleze statele membre să transpună directivele în termenele stabilite de legiuitorul Uniunii şi să asigure efectivitatea deplină a legislaţiei Uniunii. Orice altă soluţie ar însemna, de altfel, să se repună în discuţie efectul util al dispoziţiilor directivelor care stabilesc data la care măsurile de transpunere a acestora trebuie să intre în vigoare şi să acorde un termen de transpunere suplimentar, a cărui durată ar varia, în plus, în funcţie de celeritatea cu care Comisia iniţiază procedura precontencioasă, fără putea totuşi să se ţină seama de durata acestui termen în cadrul evaluării duratei neîndeplinirii obligaţiilor în cauză".

În concluzie, Curtea subliniază că neîndeplinirea obligaţiilor de către România şi Irlanda a durat puţin mai mult de doi ani. În ceea ce priveşte capacitatea de plată a statului membru în cauză, CURIA a amintit că trebuie să se ia în considerare evoluţia recentă a produsului intern brut (PIB) al acestui stat membru, astfel cum se prezintă la data examinării faptelor de către Curte.