Învîrtita cu ciomege

Dacă rugby-ul este un joc de maidan, jucat de gentlemani, iar fotbalul un joc de gentlemani jucat de "maidanezi", atunci se pune întrebarea: ce fel de joc este politica?

După regulamentul standard, ar trebui să fie o competiţie. Adică un joc de atribuire bazat pe reguli precise, care asigură, la start, egalitatea şanselor de cîştig pentru oricare dintre competitori; care poate decela fără dubii cîştigătorul şi care însoţeşte atribuirea post-concurs cu o formă, de regulă ceremonială, de investire. Ce atribuie competiţia politică este simplu şi clar, de asemenea: puterea de guvernare. Decizia cu privire la programele, proiectele şi politicile publice menite, nu să îngroape comunitatea guvernată sub mormane de ruină, ci dimpotrivă, să crească securitatea şi bunăstarea ei. Democraţiile moderne s-au întrecut în a dezvolta regulile competiţiei politice în speranţa că vor atinge un soi de "optim ideal" al reprezentării voinţei alegătorilor şi al asigurării şanselor de reprezentare pentru fiecare. Se încheie competiţia politică odată cu atribuirea temporară a mandatului de guvernare, rezultat din alegeri? Nimeni nu crede aşa ceva! Competiţia politică nu se întrerupe niciodată. Are însă reguli distincte pentru fazele electorale şi post-electorale.

Criteriul neunivoc care deosebeşte democraţiile viabile de cele "ratate" este înlocuirea competiţiei politice cu "lupta politică" sau, ca să fiu mai expresiv, cu "războiul" politic. Spre deosebire de competiţie, războiul are doar reguli slabe, iar ele nu sunt menite să asigure şanse egale fiecăruia sau să asigure victoria celui mai bun, ori mai capabil, ori să asigure "Binele Cetăţii". Războiul este un tip de interacţiune în care "victoria" justifică orice manevră, orice acţiune, oricît de depărtată ar fi ea de spiritul şi de regulile prestabilite ale competiţiei. Ca şi competiţia, însă, războiul este tot un joc de atribuire. El nu mai ţine, însă, deloc seama de nevoile şi şansele celorlalţi. Doar învingătorul contează, doar interesele lui vor fi servite de atribuirea post-conflict. Privilegiile învingătorului în război sunt nelimitate, începînd cu modul în care îşi tratează învinsul şi terminînd cu rescrierea istoriei. În "democraţiile ratate", politica ia forma războiului total, de anihilare.

Oricine priveşte politica românească post-decembristă observă, cu uşurinţă, că ea are prea puţin de a face cu competiţia; se practică, de fapt, ca o artă primitivă a războiului. Din 1990 şi pînă astăzi n-am depăşit faza "învîrtita cu ciomege". Singura diferenţă face lucrurile şi mai rele. De la ciomege, s-a trecut la răngi şi lanţuri, iar de acolo la obiecte contondente complexe, cum ar fi instituţiile "de forţă" ale statului. Mai rău, toate instituţiile statului, fie că aveau sau nu vocaţia "utilizării organizate a violenţei" au fost transformate în măciuci pe care competitiorii politici le învîrt deasupra capului, aşteptînd momentul potrivit să-l lovească la mir pe oponent, ori dînd pur şi simplu la nimereală, în speranţa că măcar una dintre lovituri îşi va atinge ţinta, cu efect letal.

Jocul actual de atribuire dintre Preşedinte şi Premier nu este sub nici o formă o competiţie, ci un război în toată regula. Mai rău, încă, esenţa jocului nu este nici măcar atribuirea locului de pe scaunul singular al Consiliului European, care se va ţine la sfîrşitul săptămînii, ci producerea de răni cît mai grave, dacă se poate fatale, adversarului. Interesul public, credibilitatea internaţională a României au căzut de mult victime ale înfruntării "care pe care", dintre cei doi, dar nici unul nu este cîtuşi de puţin tulburat de această "pierdere colaterală". Tot ceea ce contează este cine produce răni mai adînci adversarului, indiferent de uneltele folosite. În "războiul celor două palate", atît Curtea Constituţională, cît şi Parlamentul au fost deja transformate în "material de război". "Doctoratul lui Ponta" şi "Sinuciderea lui Năstase" sunt doar două tipuri de muniţie modernă, cu fracţionare, folosite în asediul total asupra redutelor adverse. Nu am nici cea mai mică îndoială că "forţele speciale" ale celor două părţi au pătruns deja de mult în adîncimea teritoriului advers, de unde transmit date esenţiale pentru următoarele lovituri, pregătind cu minuţie, în acelaşi timp, acţiunile care-l pot destabiliza definitiv pe adversar: distrugerea punctelor critice de comandă, control, comunicaţii şi informaţii, a punctelor întărite din apărare, a nodurilor critice de infrastructură. Drone telecomdandate supraveghează continuu mişcările de trupe ale celeilalte părţi şi sunt pregătite să lanseze bombe "inteligente" cu efect amplificat de distrugere.

Politica românească este un teatru de război în plină dezlănţuire. Întrebarea este dacă-i poate opri cineva pe inconştienţii războinici, înainte de a trece dincolo de "pragul nuclear", cel al distrugerii totale şi definitive a tot ceea ce a mai rămas din România.