Irakul suveran

Între proiect politic şi istorie, Irakul a mai trecut un prag. Încotro, rămîne o întrebare deschisă. Suveranitatea a fost trecută unui guvern provizoriu, a cărui autoritate rămîne limitată. Sarcina sa principală este să organizeze alegerile generale viitoare. Să iniţieze un ciclu de exercitare deplină a suveranităţii - alegeri, parlament, guvern, o nouă constituţie.

Din punctul de vedere al proiectului politic, dificultăţile au început imediat după încheierea operaţiunii militare. Nici nu apucase bine Preşedintele Bush să pronunţe cuvîntul victorie, că realitatea i-a şi dat replica. Iniţial, sub forma unor banale probleme de administraţie a vieţii zilnice a populaţiei irakiene: apă, curent electric, mijloace de transport, spitale, securitatea bunurilor publice şi private, a persoanelor etc. Aparent, răspunsul era la îndemînă. Soldaţii trupelor aliate, purtînd încă aura de salvatori, nu aveau decît să schimbe "puşca pe lopată", să-şi suflece mînecile şi să treacă, cot la cot cu populaţia locală, la construirea "noului Irak". Această abordare schematică pînă la patetic avea să fie începutul unui drum care va depărta realitatea din ce în ce mai radical de iluziile celor care au crezut că după dictatură nu poate urma decît democraţie şi după oprimare, doar libertate. Realitatea avea de făcut însă demonstraţia contrariului. După dictatură a urmat lupta dintre cei care doresc pentru Irak revenirea la vechea dictatură, chiar dacă fără Sadam, o altă dictatură, cea a liderilor religioşi, respectiv un regim de inspiraţie democratică, dacă nu chiar o democraţie în stil occidental. Foarte curînd, în această luptă aveau să fie implicaţi actori locali, dar şi state din zona adiacentă. Fără prea multe ezitări, lupta a devenit una de tip armat, de la simple acte de bravadă la adresa soldaţilor coaliţiei, pînă la ceea ce astăzi sunt răpirile şi asasinatele de civili şi militari străini aflaţi în Irak, respectiv la actele masive de terorism în care mor zeci sau chiar sute de oameni într-o singură clipă. Lipsa de coerenţă a proiectului politic, post acţiune militară, s-a văzut imediat ce realitatea a formulat problema simplă: cine exercită autoritatea în Irak, pe ce temei şi cîtă vreme? Răspunsul imediat a fost: forţa de intervenţie. Cu alte cuvinte, o autoritate militară, transformată în autoritate de ocupaţie. Pe baza convenţiilor internaţionale în vigoare, ei i-ar fi revenit dreptul şi obligaţia de a gestiona situaţia şi a asigura, de la condiţiile minime de legalitate şi domnie a legii, pînă la responsabilitatea creării condiţiilor de subzistenţă pentru populaţia civilă şi de funcţionare a instituţiilor de administrare locală. Statele Unite, ca şi comunitatea internaţională, prin ONU, au acceptat această soluţie cu o singură nuanţă - a fost numit un civil care să întruchipeze autoritatea forţelor internaţionale de intevenţie, Paul Bremer.

Al doilea pas decisiv al proiectului ar fi fost declanşarea procesului de constituire a instrumentelor politice pentru guvernarea Irakului de către irakienii înşişi. În cele din urmă, a fost constituit un Consiliu Provizoriu căruia deţinătorul real al autorităţii i-a delegat doar foarte superficiale atribuţii. Trecerea deplină a suveranităţii spre un guvern şi un preşedinte cu funcţii interimare ar fi trebuit să coincidă cu stabilizarea deplină a situaţiei interne, politice şi de securitate. Termenul iniţial prevăzut pentru perioada de tranziţie era de minimum doi ani. Chiar şi după acest termen, prezenţa militară a forţelor coaliţiei era considerată parte a soluţiei de stabilizare pe termen lung a Irakului.

Realitatea a avut însă propriile ei socoteli.

Forţele militare staţionate în Irak nu au putut intra peste noapte în rolul vrăjitorului cel bun, care rezolvă totul dintr-o simplă mişcare de baghetă. Mai rău s-au transformat într-un soi de ucenic vrăjitor, care, uzînd de puterile baghetei, s-a trezit că nu mai poate stăpîni efectele adverse ale propriilor acţiuni. În starea aceasta de dificultate, trupele alianţei au fost transformate uşor în ţinta atacurilor populaţiei locale. Iniţial, a unor simple vociferări şi manifestări de stradă ale nemulţumirii sau mîniei. Ulterior, forţe din ce în ce mai bine organizate şi dotate militar le-au transformat în ţinta atacurilor, culminînd cu cîştigarea controlului asupra unor localităţi, cum este cazul Faludja.

Nici în plan politic, realitatea nu a vrut să se plieze pe soluţiile planificate iniţial. Procesul de transfer al autorităţii a căpătat un calendar nou, influenţat mai mult de calendarul alegerilor prezidenţiale americane, decît de stabilizarea politică şi progresele instituţionale din Irak. Din această perspectivă, transferul de autoritate realizat "în marş forţat" scoate în evidenţă şi mai mult precaritatea situaţiei forţelor aflate încă pe teritoriul Irakului, incapacitatea de a asigura un mediu intern de securitate stabil şi de a gestiona situaţia.

Trecerea responsabilităţii către guvernul interimar era o necesitate. Chiar dacă s-a făcut în condiţii speciale, prea puţin favorabile, ea ar putea fi o soluţie bună, dacă realitatea nu se va încăpăţîna să contrazică, aşa cum a făcut-o pînă acum, planurile celor care şi-au asumat gestiunea crizei irakiene.