Jos labele de pe frescă!

Orice subiect plastic, orice expoziţie sau eveniment pare să fi trecut în umbră densă în faţa subiectului acestui moment: Băsescu a fost pictat pe pereţii Ministerului Apărării. Nu vă speriaţi, nu a fost nevoit domnul preşedinte să vină tocmai din dealul Cotrocenilor să stea cuminte la poză în faţa meşterului de la Apărare. Cum să facă aşa ceva, mai ales acum, când doctrina de apărare este o nebuloasă palpabilă, aruncată de la unii la alţii şi lipită de pereţi, tavan sau podea, când gureşii jucători economisesc o prindere?

Dacă nu aş refuza cu obstinaţie să îmi justific observaţiile, mai ales când merg împotriva convingerilor personale, aş spune că apăr pictura, deşi nu am nici cea mai mică propensiune faţă de cel care exersează în prezent funcţia de la Cotroceni. Dar nu fac asta, aşa că vom trece la naraţiune. Recent, emisiunile TV şi ceva publicaţii au fost invadate de portretul pictat al unui personaj care jigneşte şi este jignit la cel mai înalt nivel local. În principiu, nu ar trebui să fie o problemă, pe vremuri era chiar o practică să gâdili simţurile mai marelui cu un portret gâdilicios. Asta este problema portretului de tranziţie, dacă nu îl flatezi de la început pe comanditar, o vei face ulterior, plus un tratament de lifting şi înfrumuseţare picturală.

Pictura în discuţie nu este un portret de grup cu fel şi fel de figuri recognoscibile, ci o deosebită pictură murală cu subiect istoric. Ea nu este o descoperire recentă, de fapt nu este nici descoperire, nici recentă. Am ştiut mereu că în noua clădire a Ministerului Apărării, în aerul rarefiat al birourilor importante, trăieşte această pictură. De la început a fost o problemă de definire a picturii, fiind o mare secetă de cunoaştere a tehnicilor artei plastice, bruma de idei fiind uscată instantaneu de temperaturile înalte ale dezbaterii. Numele corect este de pictură murală, lucrarea în cauză începând al fresco şi continuând al secco. Fresca sau pictura al fresco este o tehnică extrem de laborioasă care presupune lucrul rapid pe tencuiala udă a peretelui, pigmentul întărindu-se odată cu ea. La amploarea şi calitatea picturii de la minister, valori ce sunt mereu pierdute din vedere, nu se putea lucra doar pe tencuiala udă, finalul fiind al unui perete uscat sau jilav.

Personal am ştiut tot timpul că zâmbăreţul este Băsescu, pictat prin 1994, când nici măcar primarul-minune nu era. Era un politician oarecare, specializat în Ministerul Transporturilor, cu gură mare, pus pe acţiune, care deranja pe toată lumea liniştită şi amorţită. Acum înţeleg că de fapt era o glumă bazată exact pe această asemănare ce începea să fie evidentă pe măsură ce chipul viitorului preşedinte era tot mai vehiculat. Dacă artistul punea de o pictură cu portret când steaua împricinatului era în creştere, fiind cel puţin primar şi general, ar fi fost un gest uşor penibil, dar spălabil. Sunt convins acum că la baza realităţii nu stă Băsescu, dar, dacă i-ar fi pozat sau l-ar fi inspirat pe pictor în 1994, tot nu ar fi fost un cap de acuzaţie. Dimpotrivă, este de apreciat faptul că un autor de imagini colective apelează la figuri concrete, reale, şi nu fabrică în retortele atelierului tot felul de frankensteini vizuali.

De când pictura cultă, autorii unor astfel de picturi se sprijină pe chipuri reale când au de făcut o scenă cu multe personaje. Istoricii se delectează identificându-i, picturile fiind o sursă nesecată de informaţii. Când e vorba de comenzi, de portrete colective, cum făceau flamanzii, nu mai ai ce comenta. Acum o jumătate de mileniu, la Toledo, El Greco se deda la o orgie de portrete în "Înmormântarea contelui de Orgaz", nescăpându-i niciun prieten sau protector sau greucean al vremii, nici chiar pictorul neratând ocazia să îi apară chipul în pictură. Numeroase sunt exemplele de figuri celebre sau nu ce apar în picturi ample cu multe feţe şi corpuri. Chiar şi în picturile cu portrete comandate, un fel de poză de grup, piedică în calea uitării, artiştii adevăraţi mai plasau tot felul de personaje, cognoscibile sau anonime de expresie şi aproape mereu se băgau şi ei, cu faţa lor, în compoziţie. Un alt teren bun de portretistică este arta religioasă ce a bântuit Occidentul sute de minunaţi ani. De la magii centrali la diferiţi sfinţi de decor, chipurile erau ale comanditarilor, ale pictorului, ale familiei, ale VIP-urilor zilei, ba chiar ale unor figuri reprezentative pentru diferite categorii sociale, dar niciodată al unui viitor preşedinte. În 1994, nici măcar Brucan nu a prevăzut că marinarul care nu credea în viitorul autostrăzilor va depăşi stadiul de ministru al Transporturilor şi îl va înlocui, la Cotroceni, peste exact 10 ani, pe eternul şi fascinantul Iliescu, sau urmaşii lui unşi şi desemnaţi.

Pe lângă inutilitatea posibilului gest linguşitor de atunci şi alte considerente de ordin logic, un privitor atent şi avizat ar fi fost derutat niţel de faptul că portretul este flatant pentru faţa prezidenţială de acum, dar şi de atunci. De asemenea, nu era cunoscută vreo apropiere între pictor şi politician, nici între politician şi vreo urmă de artă. Doar soţia preşedintelui, Maria, este o prezenţă constantă şi discretă la vernisaje, mai ales cele ce se ţin în monumentalele săli de la Cotroceni-Muzeul şi demonstrează un cald interes pentru arta plastică.

După ce am arătat că nu contează cine este în portret, să vedem totuşi a cui este faţa. Autorul zice că este socrul lui. Cam ieftină soluţia, zice, grăbit, cârcotaşul din mine. Dar un ziar l-a căutat pe "boierul lui Mihai Viteazul", Gheorghe Nica din Afumaţii de Ilfov, şi îi dă o poză cam în poziţia din pictură. Nu ştiu dacă socrul seamănă cu preşedintele, dar sigur seamănă cu portretul său bine făcut de ginerele pictor pe ministerialul perete. Trecerea a două decenii nu l-a schimbat prea tare. Conturul gurii este acelaşi, mai ales dacă ridici colţurile a zâmbet, cum este în pictură. Pomeţii obrajilor şi bărbia vin la fel, ochii sunt aceiaşi, faţa mai rotundă decât a preşedintelui. Nu are chelie şi de abia atunci remarci că părul bogat i se arcuieşte peste urechi la fel cum dispare sub căciula din pictură. Încep să bănuiesc că personajul a fost pictat în 1994 după poza realizată de ziarişti în 2012.

Să vedem şi cine este autorul faptei. Pictorul Valentin Tănase este un artist de cea mai mare valoare, un ilustrator capabil de un grafism impunător, realizator de benzi desenate, un detailist al picturii, care construieşte totul din milioane de infime elemente. Personajele sale din murala de la minister arată conform cu normele vremii tratate cu toată seriozitatea şi migala. La fel sunt şi alte realizări murale ale artistului şi aş vrea să amintesc doar cele patru mari picturi pe pânză de la Palatul CEC, Carol l, Ferdinand şi reginele lor, de vreo 3 metri înălţime, nu reconstituiri, ci lucrări personale care înlocuiesc pe cele realizate de Simonide şi faimosul frescar al Europei, Costin Petrescu. Parcă merită să vedem şi să apreciem inclusiv excepţionala pictură murală ce reprezintă triumful lui Mihai Viteazul, domnitorul Unirii pe care o sărbătorim mâine şi ar trebui să o celebrăm zilnic.