La 15 ani de UE

S-au împlinit 15 ani de când România a intrat în Uniunea Europeană. Putem face un bilanţ. Cât am câştigat şi cât am pierdut din această afacere? Care este jumătatea plină a paharului? Şi care este jumătatea goală? Ce beneficii am avut, după ce am acceptat o serie întreagă de constrângeri şi, mai ales, după ce ne-am impus noi înşine constrângeri?

Foarte pe scurt, jumătatea plină a paharului ne este oferită de raportul dintre câţi bani am plătit în cei 15 ani sub formă de taxe de participare în UE şi câţi bani am putut accesa prin bugetele multianuale. Din această perspectivă, putem să ne aplaudăm singuri. Până la sfârşitul anului trecut, am primit aproape 70 de miliarde de euro. Şi nu am dat decât 24 de miliarde. Acest raport sugerează că, practic, statele bogate din Uniunea Europeană s-au milostivit de noi şi, de-a lungul celor 15 ani, ne-au făcut o mare pomană. Iar cu ajutorul banilor pompaţi în România, ne-am dezvoltat. Dar dacă aşa stau lucrurile, cum se face că, la cele mai importante capitole, ne plasăm în continuare în coada clasamentului? De ce decalajele dintre noi şi statele bogate UE, în loc să scadă, cresc? De ce nici măcar cele mai pesimiste prognoze nu ne arată un orizont de timp până la care una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană poate atinge nivelul celor mai prospere ţări?

Există alte clasamente - unul dintre acestea ni le-a prezentat zilele trecute analistul economic Petrişor Peiu - care ne pot oferi o explicaţie. De pildă, la capătul celor 15 ani, România, conform datelor furnizate de acesta, se plasează în coada clasamentului în ceea ce priveşte domeniul financiar bancar şi al asigurărilor. Media europeană este 4,6% din Produsul Intern Brut. În România, acest domeniu nu acoperă decât 2,7% din PIB. Zona financiar-bancară şi a asigurărilor este extrem de importantă pentru definirea modului în care funcţionează un stat. Pentru că de aici vin banii pompaţi în dezvoltarea economiei, dar şi banii necesari sub formă de credite pentru ridicarea standardelor gospodăriilor cetăţenilor în special şi a nivelului lor de viaţă în general. România a renunţat la multe dintre asseturile sale în acest domeniu, iar piaţa, atâta câtă e, a fost ocupată în forţă de sucursale ale unor bănci străine, înşurubate în România în special de către statele dezvoltate din Vest: Germania, Franţa, Austria. Prin mecanismul creat de acest sistem bancar, societăţile comerciale autohtone beneficiază, atunci când beneficiază, de credite mult mai scumpe decât concurentele lor cu capital străin. Ca atare, fie produsele realizate de firmele româneşti au un preţ prea mare şi nu rezistă pe piaţa concurenţială, fie profiturile realizate sunt prea mici şi, în consecinţă, sumele injectate în dezvoltare sunt şi ele mici. Rezultatul final este că piaţa internă este din ce în ce mai mult acaparată prin intermediul sistemului financiar-bancar de către partenerii externi ai României.

Din multitudinea de date care ne sunt puse la dispoziţie la capătul celor 15 ani de UE, mai alegem un parametru extrem de important. Care, cum pe bună dreptate afirmă Peiu, defineşte statul. Este domeniul circumscris administraţiei publice, apărării, educaţiei şi sănătăţii. În statele europene dezvoltate, acest domeniu ajunge la o medie de 19,8% din PIB. România se plasează abia pe poziţia a patra din coada clasamentului, cu 16,5% din Produsul Intern Brut.

Toate aceste cifre aparent nu ne spun prea mult. Românii o duc indiscutabil mai bine decât au dus-o în ultimii ani ai dictaturii comuniste. Dar nici acest parametru până la urmă nu este suficient de relevant. La acea dată, decembrie 1989, această ţară nu avea datorii externe. Dimpotrivă, avea o rezervă de câteva miliarde. Plus alte câteva miliarde investite în general în state în curs de dezvoltare. Românii o duceau greu, pentru că Nicolae Ceauşescu impusese un regim de investiţii masive, multe dintre ele făcute fără cap. Pe de altă parte, am plecat cu un sistem bancar puternic, care apoi, printr-o corupţie dirijată de la centru, în special de către regimul Iliescu, a fost subminat din interior şi falimentat. Industria de armament a României era extrem de puternică, iar exporturile ne plasau pe unul dintre primele locuri din lume. Ocupam în mod cert o poziţie estimată a fi pe locul 6-8. Industria extractivă era şi ea extrem de performantă la nivel mondial. Iar rezultatele erau vizibile în ceea ce priveşte producţia de petrol şi gaze naturale. La data intrării noastre în Uniunea Europeană, România avea un potenţial indiscutabil mai mare decât are acum, generat de uriaşele bogăţii ale solului şi subsolului şi ale platformei continentale a Mării Negre. Rând pe rând, o bună parte dintre aceste bogăţii au fost cedate, în general în beneficiul partenerilor noştri UE.

Şi abia acum putem să încercăm să tragem o linie şi să vedem şi care este jumătatea goală a paharului. Este adevărat că Uniunea Europeană a pompat în România zeci de miliarde de euro în cei 15 ani scurşi de la aderare. Dar la fel de adevărat este că valoarea asseturilor pe care le-am cedat din sistemul bancar, din sistemul de asigurări, din industria de apărare, din zona extractivă, din bogăţiile generate de proprietatea funciară şi de fondul forestier, sunt în mod cert mult mai mari. Din această perspectivă, la acest bilanţ triumfalist nimeni nu a făcut încă o socoteală cuantificabilă şi pusă în oglindă cu fondurile de coeziune UE de care am beneficiat.