English
Îmi era foame, dar parcă nici chiar aşa... Eram la Boston, acum câţiva ani, şi căutam un loc unde să iau masa. Localuri, multe în acea parte de oraş, mai turistică, pe lângă Quincy Market. La un moment dat, am dat peste un restaurant mai ciudat. Afişele de la intrare proclamau specialitatea casei: servire nesimţită. Aţi citit bine. "Locul unde părinţii ţi-au spus să nu calci!".
Aşa am şi făcut. Însă ideea m-a intrigat. De ce ar vrea cineva să fie servit în acest fel? Atunci nu am găsit nicio explicaţie. Am pus întâmplarea în sertarul de curiozităţi şi am plecat.
Zilele trecute am aflat că nu era chiar o întâmplare. Se pare că există, în Statele Unite, o reţea de restaurante numită Dick's Last Resort. Aici, chelnerii sunt un fel de animatori, care fac glume grosolane pe seama clienţilor. Ceri un şervet şi ţi se aruncă unul. Sau mai multe. În cap.
Misterul, aşadar, se adânceşte. Restaurantul original nu doar că nu a dat faliment, dar se pare că prosperă. Ce explică, aşadar, atracţia unor clienţi faţă de acest gen de distracţie?
Să ne înţelegem. Asemenea "amuzamente" există şi prin alte părţi. Am citit pe undeva că ar fi, cred că prin Letonia, un hotel amenajat ca o închisoare sovietică. Oaspeţii sunt conduşi în celule de gardieni în uniformă.
La hotel se presupune că vrei să te odihneşti, nu să fii chemat la apel la miezul nopţii, îmbrăcat în zeghe. La restaurant se presupune că vrei să fi servit de un chelner politicos, nu de cineva care îţi trânteşte farfuria pe masă. Şi totuşi, există unii care sunt dispuşi chiar să plătească pentru aceste privilegii. Are cineva o explicaţie?
Desigur, vorbim aici despre un public de nişă. Însă ofensiva grosolăniei în sfera publică a ajuns într-o fază critică.
Una dintre explicaţiile comune este aceea a anonimităţii permise de Internet. Din spatele unui pseudonim, se revarsă valuri de ură şi de proastă-creştere care nu ar fi posibile dacă respectivul "postac" s-ar fi prezentat cu nume şi cu adresă. Problema este că în restaurantul nostru spectacolul grosolăniei nu este unul al anonimilor.
O altă explicaţie ar fi, pur şi simplu, aceea a tocirii sensibilităţilor morale. Auzim de atâtea ori, în filme şi pe stradă, expresii vulgare, încât unii au ajuns să creadă că aşa este normal. Aţi observat, desigur, că unii interlocutori nu mai sunt capabili să formuleze fraze potolite. La ei, totul, chiar ceva insignifiant, devine extrem. "Absolut extraordinar, dragă, nici nu îţi imaginezi!".
Însă clienţii lui Dick nu îşi imaginează că un chelner care le expune tatuajele face un lucru firesc. Ei ştiu bine că respectivul "sare calul". Doar pentru asta au plătit.
Nici sugestia că ar fi vorba de un ritual nu cred că ne lămureşte. Există, prin Spania, un fel de sărbătoare unde participanţii aruncă unul în altul cu roşii coapte. La final totul este o mâzgă roşiatică, în care se bălăcesc toţi, cu voluptate. Însă acesta este un ritual public, catartic, cu reguli precise, în vreme ce în exemplele precedente nesimţirea se exprimă direct, individual.
Cred că lucrurile sunt ceva mai complicate. În 1946, Ruth Benedict a publicat o carte (Crizantema şi sabia) în care propune o distincţie ce mi se pare utilă. Pentru ea, Statele Unite fac parte, alături de celelalte ţări occidentale, dintr-o "cultură a vinovăţiei" (culture of guilt), în vreme ce Japonia (subiectul cărţii lui Benedict, care a fost consultant al armatei americane în vremea războiului) ar fi parte din "cultura ruşinii" (culture of shame). Cele două tipuri de culturi au mecanisme foarte diferite de control social. Într-o cultură a vinovăţiei, oamenii sunt supuşi unor constrângeri interioare, abstracte. Ei au probleme de conştiinţă. Se simt vinovaţi (sau, am adăuga noi, pot fi făcuţi, la nevoie, să se simtă vinovaţi). În cultura ruşinii, principalul mijloc de control este simţul onoarei. Sancţiunea pentru pierderea onoarei este ruşinea sau dispreţul unei comunităţi.
Ar fi multe de spus despre cât de întemeiată este distincţia propusă de Ruth Benedict. Însă scopul meu este altul. Anume să constat declinul culturii vinovăţiei. Şi substituirea sa, graduală, cu o cultură în care se practică o logică a sfidării ostentative, specifică societăţilor tradiţionale, pre-moderne.
Aţi remarcat, desigur, cât de fragil este, la mulţi oameni, sentimentul vinovăţiei. Unii par a fi lipsiţi complet de orice urmă de conştiinţă. Au fost condamnaţi la ani de închisoare? Au fost prinşi cu ocaua mică? Într-o cultură a vinovăţiei, ar fi avut o reţinere. Dacă nu cumva remuşcări.
Şi ce vedem în loc? Un recital al obrăzniciei. Care devine, pervers, în unele situaţii, o cale de distincţie socială.
Grosolănia este acceptată sau încurajată pentru că în unele culturi (sau sub-culturi) ea este folosită ca o formă de control. Iar teza mea este că acest lucru se produce în contextul declinului influenţei culturii vinovăţiei, de origine protestantă. Produsul acestui declin este omul fără conştiinţă, care ne trânteşte pe masă meniul zilei.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. Sau poate ...
(mesaj trimis de Oarecare în data de 04.02.2014, 08:03)
explicatia este mult mai simpla.
Clientii lui Dick s-au saturat de chelnerii fals zambitori si serviabili pana la extrem, adevarati robotzei ai societatii de consum.
Poate acesti clienti "de nisa" isi doresc doar un strop de normalitate in aceasta lume "perfecta". Chelnerii respectivi, prin nesimtirea si mitocania afisata, se apropie oricum mai mult de naturalul comportamentului uman.
Le propun clientilor americani sa vada aceste "calitati" aici la noi, inca nu au disparut cu totul. Asa poate infloreste si turismul romanesc :)
2. fără titlu
(mesaj trimis de anonim în data de 04.02.2014, 08:47)
... consider ca, cheia dilemei, o gasim, paradoxal, in conformism (artificial impus), si asta pentru ca societatea moderna cauta sa incadreze oameni in tipare si tipologii caci in acest fel, stiinta isi gaseste mai usor “dovada” (personal consider ca stiinta a devenit aproape dogmatica impunandu-si mai nou teoriile ca adevaruri absolut dovedite), sa nu mai vorbim ca organizarea politoco-economico-siciala isi aplica mai usor ambitiile intr-o societate standardizata, standardizarea este oarecum nespecifica omului, in consecinta apare nevoia de refulare, de iesire din tipare, de a face lucrurile “pe dos” si de aici isi extrag succesul initiative de genul celor descrise in prima parte a editorialului ... grosolania si badarania sunt specifice societatilor lipsite de valori (valori care “traiesc” intrinsec in sufletele oamenilor), specifice societatilor lipsite de modele (suflete innobilate), cauza acestor fenomene o gasim in materialism (practic si ideologic), in “modelele” noastre da a masura succesul social ...
3. Exemplu elocvent !
(mesaj trimis de Theraflu în data de 04.02.2014, 09:05)
Cazul Harinvest si reactia ASF este un exemplu elocvent. Pe langa vina celorlalti implicati(harinvest, bcr, broker, bvb,dc) la ASF vinovata de neglijenta si favorizarea infractorului, se verifica daca supravegherea pietei de capital s-a facut cu buna credinta(!!!) !
Conform unui articol din WallStreetRo iata o monstra de nesimtire salariala la ASF :
Oficialii organizatiei(grup infractional organizat) anunta ca ASF nu este o institutie bugetara. "ASF este o institutie de interes public, care se finanteaza in principal din cote, tarife si taxe aplicate entitatilor autorizate, reglementate si supravegheate. Veniturile ASF nu provin din bani publici, ci se obtin in functie de volumul pietelor (daca pietele se contracta, veniturile sunt mai mici si se reflecta inclusiv in reduceri salariale)'", explica oficialii ASF.
Mai departe, politica salariala pentru conducerea ASF (cei 9 membri ai Consiliului ASF) este stabilita potrivit legii de infiintare a ASF, cu modificarile ulterioare. Salariile conducerii ASF nu sunt stabilite in mod arbitrar, ci pe baza prevederilor Ordonantei de urgenta nr.94/2013 si sunt limitate la nivelul salarizarii Consiliului de Administratie al BNR. Oficialii ASF se justifica spunand ca nivelul salarizarii membrilor Consiliului este mult sub cel al conducerii fostelor comisii de supraveghere (CSA, CNVM si CSSPP). Cel mai mare venit lunar net din cadrul ASF este al presedintelui ASF - echivalentul in lei a 14.000 de euro (informatia a fost facuta publica inca din 30 mai 2013), iar veniturile lunare nete ale prim-vicepresedintelui ASF (Daniel Daianu) si vicepresedintilor ASF (Mircea Ursache, Corneliu Modoveanu, Ion Giurescu) sunt echivalentul in lei a 12.000 de euro.
4. Tupeul de a impune propria opinie
(mesaj trimis de Theodor în data de 06.02.2014, 18:29)
Dupa esecul dictaturilor secolului XX,au ramas printre noi copiii acelor vremuri odioase:oameni care nu stiu sa asculte opinia celorlalti,care vorbesc ,continuu,facandu-se ca nu observa neatentia interlocutorului,care te tin la telefon cate o ora,daca nu ai taria sa le spui ca ai si alte treburi.
Acesti oameni ii gasiti peste tot,dar,de catava vreme,se inghesuie in posturi de conducere in institutiile statului,unde nu este nevoie de concurs pentru a obtine un post,este suficienta o diploma oarecare si o mita bine plasata sau vesnica interventie de sus.
Odata ajunsi in aceste functii,tupeistii dau de pamant cu "profesionistii",isi stabilesc salarii enorme,cu ajutorul consiliilor de administratie cointeresate,dau interview-uri la toate ziarele care primesc ceva publicitate,in schimb,si incheie contracte cu prietenii,incalcand legile noastre foarte interpretabile.
Dupa ce se imbogatesc,isi trag o vila tip cazemata,cu gard de beton de doi metri,isi cumpara trei masini"bengoase"si candideaza ,in alegeri,la un post de parlamentar la un partid nou infiintat,de obicei"de centru".
Evident ca vor castiga din prima incercare,doar nu cotizeaza degeaba la partid.
Si astfel ii vedem,din cand in cand,la TV,motaind intre doua redicari de mana,nu stiu nici ei prea bine pentru ce,daca ii intrebi.Sau,daca catadicsesc sa raspunda,nu poti intelege ce vor sa spuna,sunt,de regula,afazici.
Dar sefii lor stiu,si orice aberatie legislativa este votata cu o mare majoritate.
Societatea nu se supara,DE CE OARE?
5. Dar de ce există sado maso?
(mesaj trimis de Nătăfletz în data de 11.02.2014, 11:31)
nu ne explică autorul. Înțeleg că tema de bază pe care perorează autorul e ''de ce există oameni ciudați''...păi tocmai dumnealui, care e ''dă dreapta'' nu știe că oamenii sunt diverși?... Să ajungi la teoria lui Benedict ca să explici de ce la unii le place să se piște de fund mi se pare criză totală de sinapse...
eu aș crede că mai degrabă, autorul o arde pe cultura vinovăției ca să se scuze de ce i'a placut să stea la masă și să toarne în pahar unui ghiorțan hăhăitor