Lamentaţiile unui justiţiabil român, fost întreprinzător

Noi, românii, n-am avut niciodată vocaţie de negustori. De asta, pe plai mioritic, comerţul l-au făcut străinii. De asta există stradă Lipscani în Bucureşti, dar nu există stradă Bucureşteni la Leipzig.

Ca bun român, eu n-am avut gena afacerilor prea proeminentă. Dar, privind în jur cum prosperă cetăţeni mai proşti decît mine, în acompaniamentul duduitor al economiei, economie care trepida mîncând nu se ştie ce jăratec, m-am decis să mă asociez în litera şi spiritul legii 31 cu alţi compatrioţi spre a ctitori oareşce societăţi comerciale generatoare de progres, bunăstare şi îndestulare bugetară.

Între 2002 şi 2009 am devenit asociat, acţionar şi uneori administrator într-o duzină de firme mai mari sau mai mici. Trepidaţia economiei le-a şubrezit treptat structura de rezistenţă până când, odată cu venirea unei crize declarate imposibilă de conducătorii ţării, s-au dărîmat una câte una într-un nor dens de disponibilizări, credite neperformante, creanţe şi restante, care de care mai cauzatoare de reproşuri din partea autorităţilor fiscale.

În toamna anului 2009, una din societăţile mele a fost vizitată de doi lucrători ai Serviciului de Investigarea Fraudelor sector 1. Serviciul numit a considerat oportun să solicite ultimul bilanţ, ultima balanţă, actul constitutiv şi certificatul de înmatriculare. În baza acestora, s-a început urmărirea penală pentru o serie de infracţiuni economice săvârşite de subsemnatul, administrator al societăţii. Prin 2012 încă se mai lucra la caz. S-a întocmit şi o expertiză judiciară, din care reieşea că datoram Statului sume care, adunate, depăşeau cu mult cifra de afaceri.

Încet, treptat, acuzaţiile au căzut, una câte una, acest lucru nedescurajind nicidecum nişte vajnici lucrători de poliţie şi o procuroare tînără şi ambiţioasă.

Pe la sfîrşitul anului 2014 am fost trimis în judecată, în temeiul Legii 87/1994, Legii 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Legea 15/1998, pentru "infracţiuni de evaziune fiscală" concretizate în aceea că nu am plătit, cu intenţie, în termen, sumele de bani cu reţinere la sursă datorate Bugetului consolidat. O încadrare dubioasă, o lege care transformă o datorie comercială în fapta penală.

Bun... După şase ani de adăstare, de festina lente - dolce farniente, în 2015 speţa a căpătat celeritate maximă. După câteva amânări inevitabile, ne-am judecat într-un singur termen. Apărarea mea n-a fost convingătoare. Remarca nesăbuită că ar fi utilă o lectură a dosarului, atât de către procurorul de şedinţă cât şi de preşedinte s-a dovedit dăunătoare. Procurorul Theodor Manea n-a citit dosarul, cum i-am sugerat. În schimb, a cerut instanţei o pedeapsă exemplară. Fiindu-i imposibil să argumenteze cererea şi s-o susţină legal, s-a mărginit în a cere o pedeapsa al cărei cuantum rămânea la latitudinea instanţei, dorind expres însă că acea pedeapsa să fie una cu executare, pentru a sancţiona atitudinea inculpatului.

Doamna judecător Olimpiea Creteanu s-a conformat întocmai, aşa că, la fond, hotărîrea penală nr. 209/2015 pronunţată de completul judecătoriei de sector m-a trimis să execut un an de detenţie într-unul din penitenciarele patriei.

Am declarat apel. Pînă la fixarea unui termen, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionalitatea textului de lege în baza căruia fusesem condamnat.

La judecarea apelului am fost achitat. Latura civilă a fost lăsată însă nesoluţionată. S-a menţionat sechestrul instituit pe ipoteticile mele bunuri, depozite şi venituri...

Luând la cunoştinţă de aceasta în urma comunicării soluţiei, Agenţia naţională de administrare fiscală, prin Direcţia generală regională a finanţelor publice mi-a intentat o acţiune civilă. Pretenţii, în suma 262214 lei. Suma nerezolvată civil în rezolvatul proces penal de care am făcut vorbire. Acuma, achitarea în privinţa laturii penale ar cam exclude în principiu menţinerea unei laturi civile a cauzei, că civilul în penal decurge dintr-o infracţiune care, nefiind sancţionată, exclude prejudiciul ca efect...

Întrebarea pe care intenţionez s-o adresez instanţei este: ce Dumnezeu vrea Fiscul de la mine?!? Eu nu datorez ANAF nici un leu, nici un ban, nici un cent, nici o copeică. Datoria este a unei societăţi comerciale care între timp a fost radiată, fiind administrată de un administrator special... Pentru a mi se transfera responsabilitatea plăţii datoriei, ar trebui obţinută o hotărîre judecătorească de încuviinţarea a atragerii răspunderii administratorului, mă rog, a fostului...

Dar, stai puţin! - vorba ălora de la teleshopping... În furtunosul menage a trois dintre societate-, ANAF şi subsemnatul, Direcţia regională a finanţelor publice a solicitat, în 2014, atragerea răspunderii mele... iar instanţa de fond a respins cererea ca inadmisibilă. Fiscul a făcut apel, iar Curtea a respins apelul ca nefondat.

Administratorul special, REI Insolvency, a formulat la rîndu-i o cerere de atragere a răspunderii administratorului... care a fost respinsă că inadmisibilă. REI a făcut apel... care a fost respins.

Sînt chemat, aşadar, în judecată pentru a plăti o datorie care nu e a mea, înregistrată de către o societate care nu mai există şi în care lipsa mea de răspundere civilă a fost constatată de patru instanţe!

Nu pun patimă în cauza. N-am proprietăţi, n-am venituri, n-am deţineri sau depozite şi jur că nu voi avea niciodată. Intenţionez să mă dedic unui trai exclusiv intelectual, precum Vasisuali Lohankin. Îmi împărtăşesc doar nedumeririle spre înţelegerea cât mai bună a extravagantelor piruete logice ale dreptului de pe plai mioritic...