Lanţul slăbiciunilor

Toată lumea este afectată de criza financiară, care şi-a trans­ferat rapid efectele în lumea economiei aşa-zis "reale", bazată pe activităţi de producţie, schimburi şi servicii. Puţină lume ştie, însă, care este structura şi cum s-au înlănţuit evenimentele şi deciziile care au adus lumea în pragul celei mai grave recesiuni din istoria ei. Înţelegerea acestui "ADN" al "Depresiei Economice" echivalează cu posibilitatea dea înţelege sursa răului şi, deci, de a găsi un drum care să evite, în viitor, catastrofe asemănătoare.

Timpul 1. La început, a fost presiunea socială şi politică pentru a face piaţa de credit imobiliar mai accesibilă pentru cei cu venituri incerte, prea reduse pentru a fi luaţi în calcul de instituţiile bancare clasice, sau aflaţi în dificultate de plată. În termeni economici, ideea a fost dea face piaţa creditului mai competitivă. Soluţia a fost introducerea în scenă a unor noi actori, instituţii de creditare de tip nebancar, care şi-au inventat propriile reguli pentru calculul de risc la acordarea împrumuturilor pentru cumpărarea unei case.

Timpul 2. Împrumuturile acordate de o bancă sau o ins­tituţie de credit sunt, la urma urmei, tot banii ei, chiar dacă temporar se află pe un circuit de utilizare. Deţinătorul poate şi are interes să-i utilizeze, in absenţia. Acesta este rostul băncilor. Băncile şi instituţiile de credit au cuplat diferitele tipuri de poliţe şi creanţe pentru a realiza o "marfă" nouă, sub formă de bonuri de valoare, oferite la vînzare investitorilor. Funcţie de riscurile asociate poliţelor ce urmau să fie încasate, bonurile de valoare şi alte produse derivate, bazate pe ele, au fost asociate cu dobînzi variabile; cu cît riscurile asumate de investitor erau mai mari, cu atît dobînda primită era mai mare. Toată lumea avea motiv să fie mulţumită: emitentul bonurilor de valoare pentru că şi-a redus riscurile la împrumuturile acordate şi a compensat minusul de lichiditate, creat prin împrumuturile pe termen lung; investitorii financiari pentru că aveau o nouă nişă de plasare a fondurilor proprii, cu dobîndă peste media pieţei, intermediarii pentru că încasau comisioanele.

Timpul 3. Noile produse financiare, astfel rezultate, au fost introduse în circuitul rezervat investitorilor strategici, fonduri de pensii şi mari companii de asigurare. Complementar, s-a creat, pentru ei, un sistem de contracte de asigurare, care au mutat o parte din riscul de investiţie către asiguratori şi au generat un nou segment de piaţă pentru tranzacţionarea noilor produse, derivate-la-derivate.

Timpul 4. Bucla speculativă, creată în marginea tranzacţiei iniţiale, cea dintre un creditor şi un cumpărător de casă, ce urma să-şi achite ratele într-un timp bine stabilit, chiar dacă mai îndelungat, a depăşit 62 trilioane de dolari, volum care nu mai are nimic de-a face nici cu valoarea propriu-zisă a creditelor iniţiale, nici cu riscurile asumate de creditori şi asiguratori. Întreaga construcţie faraonică semăna cu o piramidă aşezată cu vârful în jos, pe spinarea unei cămile. Echilibrul, mai mult decît instabil!

Valoarea tuturor acestor derivate a putut fi speculată, în creştere, atîta vreme cît veriga de bază a rezistat: cel care a luat creditul iniţial pentru casă şi-a plătit datoria către bancă, regulat. În momentul în care numărul rău-platnicilor şi al celor cu rate întîrziate a depăşit pragul critic de îndatorare, iar instituţiile creditoare, mai ales cele nebancare, au trecut pragul falimentului, nimeni nu a mai ştiut care este valoarea derivatelor financiare create pe spinarea contractelor iniţiale de împrumut. În creştere, însă, nimeni nu mai credea că ar putea fi!!! Inevitabilul s-a produs: bucla speculativă s-a dezumflat rapid şi spectaculos.

Căderea, însă, nu s-a terminat: "virusul" a rămas cuibărit în sistem, sub formă de credite neperformante acordate de bănci, de ordinul miliardelor de dolari; de investiţii în bonuri de valoare, care mai valorează ceva aproape de nimic şi de poliţe de asigurare ce nu pot fi onorate, de ordinul zecilor de mii de miliarde de dolari.

Cine-i vinovatul?

Cei mai mulţi dintre "acuzatorii publici" au arătat cu degetul spre "inginerii financiari" şi instituţiile care s-au năpustit cu lăcomie asupra noii prăzi, uitînd de orice măsură de precauţie, ba mai mult, res­pingînd în numele conceptelor neoliberale de libertate absolută a pieţei, orice formulă de control prudenţial, care le-ar fi stat în cale. Nici chiar Alan Greenspan nu a avut curajul să li se opună, de aici reproşurile care i se fac astăzi. Putea să oprească lanţul speculativ, la un alt prag, mult mai puţin periculos. Cu ce preţ, însă nimeni nu vrea să ştie. Greenspan o spune clar: cu preţul creşterii ratei dobînzii FED, adică al scumpirii creditului, ceea ce ar fi avut ca efect stoparea creşterii economice sau chiar intrarea în recesiune. În memoriile sale, fostul preşedinte al FED se apără de acuzaţiile ce i se aduc astăzi, reproducînd pe larg din celebrul său discurs din noaptea anului nou, decembrie 1997, cînd a vorbit despre pericolul "exuberanţei iraţionale" în privinţa preţurilor la care sunt evaluate bunuri, aflate în portofoliul instituţiilor financiare, de tipul contractelor futures sau a derivatelor pe contracte futures. Fraza sa a făcut ecou, în jurul lumii, a prăbuşit cu 150 de puncte Dow Jones, într-o zi, dar peste două săptămîni era uitată.

Alţi "acuzatori publici" arată cu degetul către lipsa de reglementare, de compatibilitate în evaluarea şi estimarea valorilor speculative, ori a riscurilor asociate cu deţinerea lor în portofoliu. În loc să fie cele mai sigure locuri din lume, în privinţa administrării banilor, băncile, instituţiile de asigurări şi altele asemenea au devenit jucători la ruleta unei pieţe pe care cineva, obligatoriu, pierde. Ele nu au voie să piardă, prin definiţie! De aici, contradicţia şi criza actuală. De aici, soluţiile care sunt căutate în jurul unei posibile noi Conferinţe Mondiale de tip Breton Woods, care să stabilească regulile de bază pentru toată lumea instituţiilor financiare.

În sfîrşit, cîteva voci publice şi minţi iscoditoare au umblat la rădăcina lucrurilor, la veriga iniţială. Întreaga construcţie, cît era ea de nesigură, ar fi stat şi astăzi pe spinarea cămilei, dacă nu s-ar fi rupt singura verigă esenţială: plătitorul de rate datorate băncii. Dacă oamenii aceia, care contractaseră un împrumut, ar fi găsit locuri de muncă şi ar fi avut salarii din care să-şi poată plăti ratele la casă, cu siguranţă le-ar fi plătit! Criza financiară n-ar fi avut loc. Sau, aşa cum s-a întîmplat în 1987, arderea buclei financiar-speculative nu ar fi afectat, prea mult, economia "reală".

În sfîrşit, din peisajul vocilor publice nu pot lipsi cei care nu înţeleg mare lucru din ceea ce se întîmplă sau se prefac a nu înţelege. Rezultatul este un dis­curs plin de contradicţii şi aberaţii, o ciorbă ideologică, mocirloasă, acuzînd, alandala, ba "Capitalismul", pentru propria demolare, ba faptul că, peste noapte, capitaliştii, sus­ţinătorii fireşti ai sistemului, s-au transformat în promotori ai "Socialismului" şi naţionalizării! Numele mari nu lipsesc din listă. Nu mai departe Immanuel Wallerstein, care foloseşte prilejul pentru a anunţa intrarea lumii într-o nouă eră, post-capitalistă. Mai rea decît capitalismul, ne previne, însă, autorul!!