Liberalii şi pedeapsa capitală

Una dintre erorile comune de raţionament plasează o idee într-un context nepotrivit. Un exemplu interesant îl vom discuta astăzi. Este vorba despre pedeapsa capitală.

Pentru unii, lucrurile sunt simple. Pedeapsa capitală este greşită. (Sau imorală. Ori inumană). De ce? Pentru că este judecată în funcţie de context.

Pe de-o parte am avea, aşadar, state sau regimuri politice care folosesc pedeapsa capitală. Aceste regimuri ar fi - deloc surprinzător - regimuri autoritare (eventual totalitare, în orice caz ultra-conservatoare). Iar pe de altă parte am avea state sau regimuri liberale, care ar fi aboliţioniste. Prin urmare, a opta pentru pedeapsa capitală ar fi semnul unei minţi reacţionare. A fi aboliţionist ar fi, invers, garanţia unui spirit liberal. Sunt sigur că aţi auzit deja, în diferite forme, acest tip de delegitimare a pedepsei capitale.

Problema este că lucrurile sunt, evident, mai complicate. Unele regimuri pot fi liberale şi, în acelaşi timp, să utilizeze pedeapsa capitală. Un exemplu clasic este acela al Angliei secolelor XVIII-XIX. În această perioadă, sistemul judiciar englez este recunoscut ca unul foarte dur. Cu toate acestea, în comparaţie cu alte state europene, Anglia este şi extrem de liberală (desigur, pentru standardele vremii respective).

Să vedem ce s-a întâmplat şi în Statele Unite, unde există o adevărată cultură a pedepsei capitale. Unele state însă au abolit pedeapsa capitală încă din secolul al XIX-lea (Wisconsin, Michigan, Maine). Altele au oscilat (de pildă California).

La celălalt capăt al spectrului, avem ţări care nu au practicat sau au abolit pedeapsa capitală însă sunt departe de a fi exemple luminoase de societăţi liberale. Venezuela a fost aboliţionistă de la proclamarea independenţei sale (1830). Nicaragua sandiniştilor a fost, la rândul său, aboliţionistă. Nici Paraguay, sub dictatura dură a lui Stroessner, nu a avut, oficial, pedeapsa capitală. În aceeaşi situaţie este Honduras, unde există totuşi probleme masive cu violenţa bandelor criminale.

Desigur, există o anumită legătură între caracterul unui regim şi pedepsele legale pe care acesta le practică. Însă această legătură admite şi multe variaţii, unele dintre ele destul de surprinzătoare.

La fel se petrec lucrurile şi în materie de ideologii. Liberalismul nu este, în bloc, neapărat opus pedepsei capitale. Louis Pojman, un filozof american contemporan care a susţinut unele cauze asociate de regulă cu Stânga, a argumentat în favoarea pedepsei capitale.

Însă exemplul cel mai cunoscut este acela al lui John Stuart Mill, unul dintre cei mai importanţi filozofi ai liberalismului. În 1868, Mill a susţinut un discurs în Parlamentul britanic unde a apărat pedeapsa capitală. Şi nu a fost singurul gânditor de orientare liberală din perioada victoriană care s-a situat pe o asemenea poziţie. Dickens, Ruskin sau Macaulay au respins, şi aceştia, abolirea pedepsei capitale.

Destul de contra-intuitiv pentru noi, poziţia lui Mill se bazează, în parte, tocmai pe considerente umanitare. Pentru el, închisoarea pe viaţă este o pedeapsă mai crudă decât execuţia. Desigur, putem fi de acord sau nu cu această aserţiune. În ce mă priveşte, mă îndoiesc că avem o manieră de a ajunge la o cunoaştere certă în această chestiune. Dar oricum ar fi, ideea lui Mill este cel puţin plauzibilă.

Cea mai interesantă parte a discursului - în comparaţie cu altele, nu chiar cel mai interesant text al lui J.S. Mill - mi se pare aceea în care Mill deplânge tendinţa generală de a îndulci pedepsele dincolo de o anumită limită. Pedepsele prea blânde, ne asigură filozoful liberal englez, riscă să decredibilizeze sistemul de justiţie. Mill, spre exemplu, deplânge chiar reunţarea la pedeapsa biciuirii, despre care spune că este cu deosebire indicată... în cazul violenţei îndreptată împotriva femeilor.

În fine, mai trebuie să punctăm şi altceva. Spre deosebire de alţi liberali, contemporani nouă, pentru Mill e important ca pedepsele să se conformeze "sentimentelor generale" ale publicului. Iar el ştie foarte bine că publicul este mai înclinat să susţină pedeapsa capitală.

Desigur, argumentele pro sau contra pedepsei capitale nu se pot rezuma la cele de mai sus. Şi mă îndoiesc că cineva, oricine, ar fi convins să îşi schimbe poziţia după câteva rânduri despre unul sau altul dintre gânditorii moderni. Pedeapsa capitală, alături de alte chestiuni cum ar fi avortul, sunt probleme care frecvent ţin de convingeri şi emoţii profunde, greu de urnit într-un sens sau altul pe baza unei discuţii raţionale.

Morala este alta. Ar fi bine să nu simplificăm. Să judecăm în funcţie de context e adesea folositor. Însă este bine să ştim şi care sunt limitele acestui procedeu.

Cu referire la pedeapsa capitală: a susţine pedeapsa capitală nu este automat o probă de autoritarism. Şi invers: a fi aboliţionist nu este neapărat un semn că aderăm la un liberalism autentic. În realitate, oamenii sunt adesea mai complicaţi. Ideile lor, de asemenea.