Logica victoriei

Când o bătălie este câştigată? Când un stat este victorios asupra altuia? Întrebările acestea par elementare. Mulţi dintre noi credem că nu au nevoie de nici un fel de clarificare. "Depinde de circumstanţe!" - ar spune unii. Spre exemplu, depinde de scopul iniţial care a fost urmărit. Teritoriu? Acces la resurse? Sau capacitatea de a instaura un guvern-marionetă.

Totuşi, merită să privim lucrurile şi din principiu. Este adevărat că uneori bătăliile nu sunt decisive. O parte a pierdut 5 avioane şi 8 tancuri. Alta a pierdut 6 avioane şi 6 tancuri. Cine a câştigat?

Principala sursă a dificultăţii devine următoarea. Războiul este, prin definiţie, o confruntare între inamici care nu mai au criterii comune de rezolvare a unei dispute. Atunci cum părţile cad de acord cine este victorios?

În trecut, exista un criteriu clar. (Cititorii care preferă istoria completă pot recurge la cartea lui James Q. Whitman, The Verdict of Battle: The Law of Victory and the Making of Modern War.). În era absolutismului luminat, bătălia decisivă era văzută ca o specie de contract legal. Pentru noi, astăzi, pare neintuitiv. Cu toate acestea, există o îndelungată tradiţie, a dreptului natural, care vorbeşte despre aşa-numitele "contracte bazate pe hazard". Industria asigurărilor este un domeniu în care aceste contracte există. Alt exemplu istoric ar fi acela al jocurilor de hazard. Jucăm cărţi şi acceptăm, toţi cei care luăm parte, ca unul dintre noi, la întâmplare, să "cureţe masa".

Bătălia decisivă este, în epoca în care aceasta e reglementată de "lex victoriae", o specie de joc de hazard. Regulile erau clare. Două armate moderne, disciplinate, se înfruntă într-un loc anume. La sfârşitul zilei, cine stăpâneşte terenul este declarat câştigător. Verdictul bătăliei este recunoscut, legal, de ambele părţi.

Lucrurile s-au schimbat de atunci. Printre altele, a apărut o idee despre "războiul întregului popor". Revoluţia franceză a venit cu ideea acelei "levée en masse", mobilizarea generală. Este momentul în care războiul a degenerat.

Într-adevăr, războaiele popoarelor au devenit mai teribile decât războaiele regilor. În parte, pentru că acum nu mai este recunoscută o diviziune clară între combatanţi şi ne-combatanţi. În secolul "războiului total", toţi au devenit ţinte.

Din perspectiva care ne interesează acum, altceva este semnificativ. Diluarea, până la dispariţie, a criteriului pe baza căruia părţile decid, într-o bătălie decisivă, care este învingătorul legitim.

Mergeţi în orice stat european modern şi veţi fi frapat de un detaliu. Peste tot sunt monumente sau simboluri ale bătăliilor câştigate. Avem la Bucureşti, Calea Victoriei, a Rahovei, a Plevnei, un Arc de Triumf. Sunt semnele certe nu doar ale unor victorii militare, ci şi ale unor repere legale, recunoscute de lumea civilizată, care au făcut posibil statul nostru modern.

În timpurile mai recente, acest fel de repere este mai greu de imaginat. Monumentele ajung să comemoreze tragedii personale sau de grup. Monumentul, din Washington D.C., al celor căzuţi în Vietnam sau memorialul victimelor atacului terorist de la World Trade Center, din New York.

Sigur că şi tragediile trebuie comemorate. Problema este alta. Noile conflicte nu par să mai asculte de aceeaşi logică, din vremea Luminilor europene.

Ce avem, în schimb, este o altă epocă, a unei ostilităţi neîntrerupte, care clocoteşte "la foc mic". Civili bombardaţi în timp ce aşteaptă autobuzul, ziarişti răpiţi şi torturaţi, autorităţi locale şantajate de bande care amestecă revendicările politice cu îndeletniciri lucrative precum traficul de droguri ş.a.m.d.

În parte, această situaţie este rezultatul proliferării statelor slabe. (Ann Hironaka, în Neverending Wars: The International Community, Weak States, and the Perpetuation of Civil War, are o analiză foarte competentă). Prăbuşirea colonialismului în Africa sau a comunismului (tot o formă de colonialism, dacă ne gândim bine) în Europa de Est nu a dus întotdeauna la construcţii solide.

Dimpotrivă. Unele dintre aceste state nu sunt altceva decât cleptocraţii. Resursele lor sunt sifonate de "elitele politice". Adminstraţia este o ruină. Într-un stat african, citeam de curând, soldaţii care sunt trimişi să lupte cu o nemiloasă grupare teroristă sunt obligaţi să îşi cumpere propria muniţie. În alt stat, dictatorul local a acumulat o avere delirantă din extracţia petrolului. Întrebat de ce a depozitat aceşti bani în contul său personal, a răspuns că astfel... se evită corupţia.

Priviţi la imaginile de pe ecrane. Indivizi îmbrăcaţi în civil, uneori mascaţi precum hoţii care se strecoară într-un magazin sau sparg o bancă, umblă de colo-colo cu arme automate în mână, în camionete de livrat marfă sau în camioane întărite cu plăci sudate într-un atelier auto.

Între criteriile care fac ca un război să fie drept, Hugo Grotius, unul dintre întemeietorii dreptului internaţional modern, menţiona şi autoritatea legitimă. Altfel spus, nu e suficient să ai o cauză dreaptă. Este nevoie ca conflictul să fie declarat solemn de o autoritate îdrreptăţită să facă acest lucru.

Iată de ce, în istoria europeană modernă lipsesc războaiele pure de gherilă purtate de bande înarmate. În Europa, războaiele, de regulă, au fost purtate fie de state, fie de entităţi cvasi-statale. Acest lucru le-a făcut extrem de letale, pentru că angajau resursele unor state mari, competente administrativ. Dar le-a făcut şi limitate, pentru că s-au desfăşurat într-un cadru legal. Chiar şi când unii au dorit să arunce peste bord dreptul internaţional, acesta i-a prins în cele din urmă (cazul inculpaţilor de la Nuremberg).

Însă, în lumea de dincolo de hotarele ordinii moderne, această logică nu funcţionează. Disputele sunt intens personalizate. Un proverb beduin spune: "Eu împotriva fratelui meu, eu şi fratele meu împotriva verilor mei, eu şi verii mei împotriva străinilor". Dumnezeu cu mila!