Lovit cu banii în cap

Şeful socialiştilor s-a jurat că este nevinovat. Procurorii au cerut urmărirea sa penală, însă el a încercat să se ascundă sub fustele Parlamentului. S-a milogit de la tribună. Colegii săi, unii dintre ei complici la ilegalităţile sale, au încercat să îl facă scăpat. Au votat împotriva cererii de urmărire penală.

A crezut că a scăpat şi s-a întors la reşedinţa sa de lux. Acolo... ghinion! Mulţimea de protestatari l-a aşteptat şi l-au lovit cu monede. În timp ce îi aruncau cu banii în cap îi strigau: "Nu vrei şi din ăştia?".

Mă refer, evident, la Bettino Craxi, fostul prim-ministru socialist al Italiei. Întâmplarea relatată mai sus a avut loc la 29 Aprilie 1993. Se împlinesc astăzi 8.075 de zile de la acest eveniment.

Istoria corupţiei politice moderne are numeroase pagini. Puţine însă sunt atât de ruşinoase precum acelea scrise de Craxi şi de asociaţii săi.

Să recapitulăm evenimentele care au format cel mai mare scandal de corupţie din Europa postbelică, Mani pulite. În Februarie 1992, un deputat socialist din Parlamentul italian, Mario Chiesa, a fost arestat. Acuzaţia a fost aceea de corupţie. Individul luase, în schimbul unui contract, o mită considerabilă de la o firmă de curăţătorie şi fusese denunţat.

Din acest moment ne interesează mai puţin cariera lui Mario Chiesa. A fost condamnat la 5 ani şi 4 luni de închisoare, a ieşit, a fost arestat iarăşi (acuzaţii asemănătoare: matrapazlâcuri cu deşeuri menajere). Ne întoarcem la omul nostru.

Craxi era un personaj arogant. Aşa că primul său impuls a fost să toarne noroi în capul lui Mario Chiesa. După Craxi, acesta ar fi fost un "nenorocit" care n-ar fi deloc reprezentativ pentru Partidul Socialist.

Din celula sa, Chiesa a auzit. Şi nu i-a plăcut deloc. Aşa că s-a pus pe dezvăluiri. A vorbit o săptămână cu anchetatorii. A spus tot ce ştia despre "ingineriile" colegilor săi. După ce a terminat, au început arestările. Clasa politică italiană a fost demolată de oamenii legii.

Craxi a încercat o vreme să ţină cu dinţii de scaunul de parlamentar. A susţinut că procurorii erau "motivaţi politic". Însă, confruntat cu revolta străzii şi cu criticile virulente din presă nu a avut încotro. A demisionat.

Aventura nu s-a sfârşit aici. A fost chemat în tribunal, unde a trebuit să dea explicaţii pentru o mega-mită pe care partidul său o împărţise frăţeşte cu oponenţii săi creştin-democraţi. Văzând că funia a ajuns la par, Craxi a fugit în Tunisia. A murit în anul 2000. Între timp, în ţara sa a fost condamnat pentru corupţie la ani grei de puşcărie.

Opinia publică italiană a fost oripilată de neruşinarea lui Craxi. Confruntat cu probe indubitabile, Crazi a negat orice responsabilitate. Sigur, bani s-au dat, dar acesta este un "cost normal al politicii" - a susţinut el. "Toţi facem aşa, şi ceilalţi sunt la fel!".

Cum s-a ajuns aici? Omul era un lider autoritar de partid. Îşi făcuse o adevăvată curte de sicofanţi. Toţi îi cântau în strună despre cât de extraordinar erau, el şi Guvernul său. Strânşi cu uşa însă de procurori, au dezvăluit subteranele unui sistem în care jaful banului public era principala activitate din "fişa postului".

Consecinţele electorale nu au întârziat. Partidul Socialist a ajuns de la aproape o cincime din voturi la un scor sub pragul electoral, dispărând din Parlament. La finele anului 1994, partidul s-a dizolvat.

În timp ce mă documentam pentru acest editorial, atenţia mi-a fost atrasă de un detaliu. Stema Partidului Socialist italian s-a schimbat de câteva ori de-a lungul istoriei sale. Din 1919, pe stemă erau o seceră şi un ciocan pe fundalul unui soare. În 1943, probabil ca urmare a bătăliei de la Stalingrad, socialiştii italieni adoptă o stemă care face, evident, trimitere la URSS şi la planurile acesteia de dominaţie mondială. Secera şi ciocanul acum sunt pe fondul unui mapamond. În 1978, apare garoafa roşie, însă la baza stemei descoperim încă secera şi ciocanul. Din 1985, secera şi ciocanul dispar din imagine, rămânând doar garoafa roşie...

Cariera lui Craxi a stat sub semnul acesta, al cameleonismului. Ca personaj politic, este extrem de greu de definit. Ideologia sa - presupunând că adera sincer la un set de idei - era un amestec uluitor de elemente greu de împăcat, în mod normal. Susţinea privatizările, dar şi marele sector de stat. Se prezenta pe sine ca un atlantist, dar finanţa, în secret, mişcări radicale de stânga.

Din când în când, dădea dovadă de o supremă iresponsabilitate. Aflând că americanii urmau să atace, la 15 Aprilie 1986, reşedinţa lui Gadafi, i-a telefonat despotului libian şi l-a avertizat că avioanele erau pe drum. Gadafi a scăpat şi a avut vreme să pună la cale alte atentate.

Doar în rău era consecvent. Craxi a refuzat, în 1995, cererea Statelor Unite de a-i extrăda pe teroriştii care atacaseră vasul Achille Lauro. Unul dintre aceştia, Abu Abbas, a fost lăsat să fugă în Iugoslavia (conducerea de la Belgrad a refuzat şi ea cererea de extrădare - Abu Abbas a fost prins în cele din urmă de americani în 2003, în Irak).

Teoretic vorbind, unul dintre termenii relevanţi aici este acela de "crony-capitalism". Mi se pare că expresia "capitalism de cumetrie" este o traducere bună. Schema este simplă: între liderii politici şi aceia de afaceri se stabileşte o relaţie "reciproc-avantajoasă". Pe spinarea plătitorilor de taxe.

Alt termen relevant este acela de "cleptocraţie". Într-un regim cleptocratic, guvernanţii îşi consolidează influenţa politică şi conturile din bancă prin corupţie.

Ce a rămas din partidul lui Craxi? După condamnarea sa, tovarăşii săi s-au risipit în cele patru zări. Unii s-au făcut nevăzuţi, alţii au intrat în alte partide. De la dreapta la stânga, imparţial... În urma lor, Craxi şi ceilalţi politicieni din "sistem" au lăsat un întreg sistem de partide în derivă.

Din închisoare, Antonio Gramsci a scris: "Criza constă tocmai în faptul că vechiul a murit, iar noul nu se poate naşte". Aceasta a fost, în fond, cea mai toxică moştenire lăsată de Bettino Craxi.