Lumină şi Înviere

Ofensiva împotriva "statului laic" este însoţită de creşterea confuziei, din societatea românească, în jurul temelor complementare: religia ca materie de studiu şcolar, obligativitatea sau neobligativitatea studiului religiei în şcoală, natura şi finalitatea studiului şcolar al religiei, intervenţia instituţiilor religioase în viaţa politică, în activitatea instituţiilor fundamentale de guvernare, în viaţa publică, religie şi familie, religie şi biserică etc.

De unde s-a plecat, este îndeobşte cunoscut. De la tabloul apocaliptic al demolării unor biserici simbol din Bucureşti şi din alte localităţi ale României de către "entuziaştii reformatori" ai spaţiului urban şi rural, din ultimii ani ai totalitarismului ceauşist. Imaginile cutremurătoare ale singurătăţii bisericilor distruse în aria "pregătită" pentru a deveni "Centrul Civic", atacul demolator asupra bisericii simbol de la Sfînta Vineri au fost interpretate de majoritatea oamenilor ca semne ale paroxismului incontrolabilei febre distructive care pusese stăpînire pe liderii regimului ceauşist, încă de la începutul anilor '80; ca etape ale unui parcurs menit să distrugă definitiv, din punct de vedere economic, social, cultural-spiritual ceea ce mai rămăsese din România istorică, naturală, reală pentru a înstăpîni, fără oprelişti, ficţiunea atemporală a României ceauşismului veşnic şi atot-biruitor. "Cutremurul" din Decembrie 1989 a prăbuşit oprelişti şi a deschis drumuri închise, pentru mai mult de jumătate de secol, nu doar în domeniul organizării politice şi economice a societăţii, ci şi pentru reconfigurarea spaţiului ei spiritual, unul în care religia, ne place sau nu!, are un loc important de jucat. Ce am făcut cu "porţia de libertate" cu care ne-am ales, pentru care acei puţini, cărora le datorăm atît de mult!, au plătit cu viaţa, în timp ce restul au aşteptat să le vină acasă, cu poşta, beneficiile unei investiţii pe care nu o făcuseră niciodată, se vede astăzi cu ochiul liber! Organizarea politică a României este un şantier permanent şi haotic, cu arhitecţi pîrîţi şi de ocazie, unde şandramaua ridicată e bună mai mult de reparat continuu, decît de folosit; toate restructurările economice nu sunt în stare să producă efecte care să asigure nici măcar traiul de la o lună la alta al populaţiei, deci, guvernul, cu o mînă se împrumută pe spinarea noastră, ca să plătească salarii şi pensii, iar cu alta scrie noi zapisuri prin care îşi adînceşte mîna în buzunarele supuşilor săi, sustrăgînd o parte tot mai consistentă din veniturile pe care le agonisim, trudind mult şi muncind mai prost, desigur!, decît partenerii noştri europeni. În acest lanţ al "reformei economice fără de sfîrşit", "clasa politică" a avut grijă să deschidă un teritoriu privilegiat al corupţiei, adică al jafului întru înavuţire personală rezervat "aleşilor", realizat pe seama resurselor adunate şi risipite apoi de către stat şi instituţiile sale. Pe principiul: unde merge suta, merge şi mia, iar de la mie la milion abia dacă sunt cîteva zerouri! Cine mai stă să le numere, ori se mai împiedică de ele? Doar proştii!! Tabloul dezastrului este încă şi mai înspăimîntător în spaţiul cultural-spiritual al societăţii care şi-a schimbat cursul istoriei, după 1989. Pînă în 1989, statul susţinuse masiv pseudo-cultura tip propagandă, dar hrănise cu ceva firimituri şi rămurele ale culturii autentice - ceva cultură ştiinţifică, ceva cultură literară, teatrală, cinematografică şi muzicală, ceva cultură filosofică şi socială; puţin, cu coadă şi pile la librărie, la universitate, ba chiar şi la liceu, se mai găsea cîte ceva. Se găseau însă, mai ales, suficient de mulţi oameni doritori să menţină contactul cu cultura autentică, să îşi hrănească cu fructele ei spaţiul lor spiritual interior, să îşi îndemne copiii, elevii şi studenţii să urmeze acest drum special al auto-construcţiei personalităţii, astfel încît şansa unei spiritualităţi elevate şi a păstrării generaţionale a culturii autentice să nu dispară. Între ei, desigur, şi cîţiva oameni luminaţi ai bisericilor de la noi.

După 1989, suportul statului pentru activităţi şi producţii autentic culturale chiar dacă nu a dispărut cu totul, a devenit, practic, inexistent ca efect social. Domeniul privat, care a preluat aproape totul, de la producţia de carte, la producţii teatrale, audio şi vizuale a încercat o scurtă vreme să navigheze şi prin apele "Culturii mari", dar costurile au devenit repede prohibitive. Sărutul de foc al culturii manelizate a pecetluit soarta formelor tradiţionale de cultură autentică, în sensul în care au devenit încă şi mai rare şi mai exotice în spaţiul social, decît erau înainte de 1989. Mai rău, încă, o parte însemnată a oamenilor care sprijineau cultura autentică, a dispărut; demografia, bat-o vina! Singurele instituţii cu cîştig cultural net, din acest tranfer: cimitirele! Fără să fi făcut nimic, bisericile active în România s-au trezit în faţa unui uriaş teritoriu de posibilităţi, de oportunităţi, de spaţii pentru iniţiativă, acţiune şi construcţie care ar fi trebuit să fie, în primul rînd, de natură spirituală! În locul acestui avînt al spiritualităţii ne-am procopsit cu un uriaş avînt al luptei pentru cele lumeşti: proprietăţi, păduri, clădiri, enoriaşi, parohii, reînviate bătălii şi adversităţi istorice între instituţii confesionale, totul pentru proprietăţi, biserici şi clădiri. Complementar şi cu osebire s-a accentuat, însă, efortul pentru influenţă pe scena politică, mai precis pentru control asupra decidenţilor politici. Căci de la ei vin legile şi "donaţiile bugetare", salariile şi tot felul de alte privilegii de care oricine este bucuros să beneficieze. Chiar şi oamenii bisericii! Această luptă pentru "putere asupra puternicilor zilei" este cea care a pus pe agenda bisericii şi temele "religiei în şcoli" şi nicidecum vreo insomnie provocată înalţilor ierarhi de temele spiritului şi ale spiritualităţii. Era un nou teritoriu de cucerit, în drumul spre statutul de "biserică naţională", un eufemism care ţine locul sitagmei - "biserică cu autoritate consfinţită legal, ba chiar constituţional dacă s-ar putea, asupra instituţiilor şi a oamenilor de stat!". La fel ca şi "atragerea" masivă a statului în construcţia marii catedrale care trebuie să ilustreze şi să consfinţească nou regăsita putere a bisericii asupra politicii din România. Dacă biserica ar fi sprijinit, prin capacitatea sa de a mobiliza resurse, umane, economice şi financiare, un proiect spiritual, zămislit în piatră, lemn, sticlă ori alte întruchipări ale esenţei materiale a omului, cum este Sagrada, sau Moscheea de la Casablanca, am fi avut un motiv să credem altfel. Proiectul care se va realiza în Bucureştii unei Românii mai suferinde spiritual decît în oricare altă perioadă a pseudo modernităţii sale, din neferire şi spre nefericire, face parte, însă, din aceeaşi familie anti-spirituală cu Casa Poporului! Spre ruina ei, nu nevoilor şi valorilor spirituale a fost ea închinată, chiar din proiect, ci nevoilor şi valorilor lumeşti, din care se naşte şi în care va sfîrşi, fără a vedea vreodată Lumina cea Adevărată. Nu de alta, dar pentru Ea, Lumina Învierii noastre spirituale nu a mai rămas nici un locşor în vasta hardughie, cotropită de întunericul poftelor şi al puterilor lumeşti.