Luminoiul de la capătul tunelului

Doamne şi cît am mai plîns după ea! Nu doar eu. Tot poporul. Cu mic, cu mare. După "Luminiţa"! Aia de la capătul tunelului. Şi ea... nimic. Ia-o de unde nu-i. Ba că e, ba că nu e, ba că a licărit, ba că n-a licărit, dar, musai, o să licărească... acuşi-acuşi. Ba că mai e mult pînă departe şi prea ne grăbim să dăm cu ochii de ea. Ba că făcurăm strîmb tunelul şi dacă nu se vede, nu e ea de vină, ci ăştia de săpară aiurea, dar cu râvnă prin munţii stîncoşi ai tranziţiei şi, în loc să ne scoată de partea cealaltă, ne-au afundat şi mai adînc în beznă. Să mai avem şi noi un pic de răbdare, ziceau împăciutor ăi de-şi suiau cu rîvnă sacii în carele proprii, proaspăt privatizate pe un leu, cu care se împroprietăriseră dintr-un condei, mai pe şest, mai în văzul lumii, mai luînd cu japca, mai făcînd pe negustorii cinstiţi, dar lasîndu-ne mofluzi pe ăştilalţi, ăi mulţi. Să mai avanseze tranziţia şi o să apară şi luminiţa!

Acu... s-a mîntuit! Cine? Tranziţia, nu vă spusei? Şi oficial şi neoficial, a fost declarată moartă, chiar dacă nu are şi nici nu va avea acte în regulă ori vreun alai pe ultimul drum. A murit şi gata. A dat colţul. A dat ortul popii. S-a dus. Nu mai e! De unde ştiu? Iaca, pusei urechea la pămînt şi ascultai glasul înţelepciunii universale! Deschideţi ochii, oameni buni, şi o să vedeţi şi singuri! Cei doi piloni ai "Templului Tranziţiei" s-au prăbuşit, aproape simultan, ca retezaţi. Primul a fost cel al iluziei că orice s-ar întîmpla, chiar dacă înainte ne va fi rău, sau mult mai rău, în cele din urmă o să fie, însă, bine! Această "preţioasă" moştenire, de sorginte social-darwiniană, capabilă să hrănească cele mai neîntemeiate iluzii şi să le susţină timp mai mult decît îndelungat, a fost preluată de la regimul stalinisto-ceauşist şi a constituit baza discursului politic al tuturor formaţiunilor de pe scena noastră politică, indiferent de culoarea politică pretinsă, din Decembrie 1989 şi pînă mai zilele trecute. Subsidiar stă o altă iluzie, întreţinută cu aceeaşi grijă şi ardoare de aşa zisa noastră clasă politică, pe tot parcursul tranziţiei, anume că "statul" este responsabil de atingerea acestui bine, are mijloacele şi are "planul de lucru" necesare realizării sale. Totul este o chestiune de timp şi de cine se află la cîrma guvernării, eventual de nişte circumstanţe, favorabile sau defavorabile, create de structura şi dinamica mediul politic şi economic internaţional. Discursul ceauşist, în cea mai autentică formă, cu puritate de pînă la 98% !!!! Al doilea pilon al tranziţiei a fost o altă iluzie fundamentală, trefilată din aceeaşi moştenire ideologică darwinian-stalinisto-ceauşită, conform căreia lucrurile, starea şi dinamica societăţii româneşti, chiar dacă nu întotdeauna sau chiar dacă nu întotdeauna decisiv, sunt determinate totuşi de "forţele interne". Orice ar fi însemnat asta! Discurs ceauşist, cu aceeaşi puritate! Ei bine, aceşti doi piloni au căzut seceraţi ca Turnurile Gemene: brusc, neaşteptat, sub impactul unor acţiuni şi forţe nici pînă azi pe deplin şi onest elucidate. Mai întîi a ieşit la rampă Domnul Cîţu şi ne-a spus clar, "cu subiect şi predicat" că după ceea ce am trăit pînă acum vor veni vremuri rele, de sărăcie şi nevoi, iar românii ar face bine să se obişnuiască deja cu ideea, nu de alta, dar vor trebui să se obişnuiască cu realitatea care se va prăvăli peste ei, ceea ce nu va fi deloc uşor. Preţurile, energia, pensiile, discriminările motivate deocamdată "medical" şi alte nenorociri pe care le trăim deja sunt doar trîmbiţele unui viitor care nu sună deloc bine. Cel puţin pentru cei "din masa poporului", vorba lui R. Vent. Statul nu mai vrea să ştie de ce face omul la el acasă (vezi Ghiţă, poliţaiul), de necazurile şi nevoile lui. Să se descurce fiecare cum poate. În România, darwinismul social a învins, pe deplin, la oraşe şi sate! Scapă cine poate. Viitorul este doar al celor care sunt capabili să supravieţuiască. "Der Untermensch" (sub-omul) este irevocabil condamnat. Nu mai este loc sub soare pentru el. "Der Übermensch" (supra-omul) este singurul care va trăi să vadă viitorul!!! Mulţi am fost, puţini vor mai rămîne! Al doilea arhanghel al apocalipsei a fost unul colectiv! Ca prin minune, întreaga clasă politică, în frunte cu Preşedintele şi Primul Ministru, a declarat, fără nici o reţinere, ba chiar cu o uşor detectabilă undă de mîndrie, că viitorul României atîrnă de la şi numai de la "Planul european de rezilienţă şi relansare"! Adică, de un factor extern, singurul capabil să mai mişte ceva în România.

Chemaţi să dăm piept cu această radicală întorsătură a istoriei: noi. Copiii, tinerii, maturii şi bătrînii, cele patru generaţii care coexistă, din ce în ce mai puţin coerent şi din ce în ce mai puţin coeziv în societatea României de azi. Pe eşicherul politic, la timonă, liberalii. La Palatul Victoria, unu Cîţu. La Cotroceni, "Alteţa Sa Republicană, Multpreafericitul şi Desăvîrşit Mulţumitul de Sine, Iohannis, Întîi şi Mult Stătătorul". De la verbul a sta. În manuscrisele apocrife se adaugă... degeaba! Dar, noi nu ne luăm după ele, ci după cele canonice care, la nimic, în mod logic, nu au mai adaugat nimic! Bun... şi măcar acum, la priveghi, putem spune cine a fost tranziţia asta şi ce a vrut ea de la noi? Ce am vrut noi de la ea este simplu şi mai mult decît clar. Să ne deranjeze cît mai puţin, să ne lase să ne vedem fiecare de ale lui, să ne prefacem că am uitat de fundătura în care ne-a găsit Decembrie 1989, ori că există şi cu siguranţă cineva va găsi un drum de ieşire, să închidem ochii şi să credem, fără nici un temei de altfel, că în sfîrşit ne-am aşternut şi noi "pe calea progresului", să ne consumăm netulburaţi "porţia de libertate" pe care ne-am luat-o în acel Decembrie de care îşi mai aduc aminte, cu adevărat, doar cei ce se duc cu pomană la mormintele copiilor seceraţi de gloanţe nici acum nu se ştie din ordinul cui trase, să ne scăldăm fără falsă jenă şi cine ştie ce reţineri pudibonde în oceanul de vulgaritate şi prost gust prăvălit în spaţiul public cu ajutorul mijloacelor mass media şi al "outleturilor culturale", să ne ambalăm pe margine şi fără vreun efect, vreo patru ani, disputînd cu patimă şi părtinire "viaţa politică a României" şi mergînd să punem în urne, tot la patru ani, bileţelul cu mustrarea severă care se cuvenea celor ce ne înşelaseră aşteptările sau dimpotrivă, votul de adeziune pentru cei care deşi ne înşelaseră aşteptările, reprezentau în continuare ancora de care mulţi au nevoie ca să să îşi constituie o brumă de culoare şi identitate politică. Ca în orice societate şi în orice timpuri, au fost desigur şi oameni care au vrut de la tranziţie chivernisirea, îmbogăţirea peste măsură, mă rog, măsura aia mai mititică cu care eram noi obişnuiţi, alţii au vrut să simtă efectele drogurilor tari ale puterii, ale faimei ori doar pe cele ale industriei chimice. Unii, nu puţini, au vrut pur şi simplu să scape, să plece. Şi, au plecat cîteva milioane!

Nu la fel de evident, însă, este ceea ce a vrut tranziţia de la noi, sau mai bine zis ce au vrut cei care au inventat şi montat această falsă scenă în care ne-am jucat rolurile crezînd că suntem în viaţa reală, cînd de fapt eram într-un soi de pseudo realitate derivată, de mîna a doua, falsă, un soi de Matrix pentru uzul periferiilor subdezvoltate. Pe scurt, răspunsul este următorul: în "tranziţia" care i-a fost prescrisă, dar pe care şi-a construit-o harnic cu mîna ei, România a parcurs drumul de la o societate aflată în criză structurală şi blocaj de dezvoltare, cu toate subsistemele sociale sub-performante şi deficitare la capitolul resurse, pînă la o societate cu principalale subsisteme critice de susţinere aflate în pragul sau în curs de colapsare, de la sistemul guvernării, la cel economic şi de la cel educaţional, la cel de sănătate publică. O societate cu potenţial de dezvoltare negativ (sub zero!) pentru cel puţin două generaţii şi jumătate de aici înainte.

Vestea bună, însă, este că măcar putem vedea luminoiul de la capătul tunelului! Doar că nu este la capătul spre care mergem ci dincolo, la cel de la care am plecat. Şi nu este vorba despre lumina Speranţei, a Adevărului, Binelui şi Frumosului, ci a exploziei care închide calea de întoarcere, presupunînd, prin absurd, că ar mai fi fost vreodată posibilă.