Lunga decădere a unei republici imperiale

O "republică imperială" este nos-talgia prelungită şi oficializată a unui imperiu ratat. Aşa cum există biserici creştine construite din pietrele templelor imperiale ale Romei, tot aşa Republica Franceză, mai ales în ediţiile sale de după primul război mondial, a fost construită pe ruinele ambiţiilor imperiale, ţinute în viaţă şi astăzi de elita politică. Puţin contează că realitatea s-a mişcat în cu totul alte direcţii decît cele favorabile aspiraţiilor sale de mărire. Puţin contează că ultimul mare "rege republican", Generalul De Gaulle, este cel care a extirpat apendicele imperial al Republicii, odată cu dezastrul algerian, pentru a-i salva viitorul. Politica franceză, cel puţin în registrul ei de dreapta, continuă să se reclame din gaulism, mai precis din acea dimensiune retorică a sa care pune în centrul valorilor politice "Măreţia Franţei", o sintagmă străvezie care ţine locul celei exilate, de nevoie, din limba oficială, "Franţa Imperială". La nivelul simbolurilor nu există altă ilus-trare mai convingătoare a substratului imperial al republicii franceze, decît faptul că instituţiile republicane şi-au fixat pînă în ziua de astăzi reşedinţele în palatele regale, iar eroul simbol al Franţei, pus să străjuiască veşnicia din centrul Panteonului, este Napoleon, omul care a ridicat Republica, fie şi pentru scurtă vreme, la rang de Imperiu.

Gara finală a epigonismului, de orice fel, este ridicolul. Cel politic nu face excepţie, iar actualul Preşedinte al Franţei, Nicolas Sarkozy, a ţinut să ofere public o confirmare, în stil mare, pentru această lege universală a decăderii. Spectacolul sărbătorilor oficiale prilejuite de 14 Iulie, ziua de naştere a Republicii, nu a avut nimic republican şi, din păcate, a ţinut să amintească cu totul alte momente ale istoriei, decît cele care au ceva de a face cu valorile fundamentale ale republicii: "Libertate, Egalitate, Fraternitate". Preşedintele a ales: Măreţie, Paternalism, Ridicol.

Măreţia ar fi trebuit să reiasă din amploarea şi marţialitatea defilării de pe Champes Elysee. O exhibare publică de arme şi soldaţi care nu mai este folosită în nicio republică modernă a lumii, de foarte multă vreme. În afară de Rusia, niciun alt stat modern din zona euro-atlantică nu mai recurge la acest tip de etalare simbolică a puterii. Din păcate pentru Franţa, motivele pentru care o face sunt identice cu cele ale Moscovei. O încercare disperată de a recupera la nivel simbolic şi în mentalul public, ceea ce realitatea a pierdut demult, puterea militară. Oricîte tancuri, avioane, rachete şi batalioane ar defila prin Piaţa Roşie, sau pe drumul parizian al cîmpiilor elizee, nimeni nu mai crede că puterea gurilor de foc, sau a motoarelor de avioane, asigură cuiva locul pierdut în ierarhia de putere a lumii. Nici Statele Unite nu sunt scutite de a învăţa această lecţie. Dacă Franţa continuă să fie o republică importantă a Europei şi a lumii, acest lucru nu are nimic de a face cu trupele şi cu puterea sa militară. Nici măcar cu "Forţa independentă de des-curajare nucleară", de care dispune. Are de a face, în schimb, cu Uniunea Europeană, un proiect politic de care Franţa se depărtează, din păcate, pe măsură ce elitele şi populaţia sunt presate de consecinţele devastatoare ale crizei economice globale. Are de a face, de asemenea, cu forţa creatoare a elitelor sale ştiinţifice, cele care susţin participarea Franţei la marile proiecte ale reactorului de fuziune, ale construcţiei şi utilizării rachetelor Ariane pentru lansarea de sateliţi, ale marelui accelerator de particule de la CERN, are, în sfîrşit, de a face cu marea cultură umanistă a Franţei. Din păcate, nu aceste valori au fost invitate în tribuna oficială de Preşedintele Sarkozy.

Paternalismul, o dimensiune funciară a gaulismului, a fost etalat în schimb, în toată "splendoarea" sa, cu ocazia zilei Republicii. Fostele "teritorii de peste mări" au fost invitate să-şi trimită şefii de stat în tribuna de sărbătoare a Republicii, iar trupele de elită, la defilarea de pe caldarîmul bulevardului simbol al Parisului. Spectacolul a iscat reacţii dintre cele mai dure, nu doar din partea unor organizaţii africane, pentru drepturile omului, ci şi în spaţiul politic al Hexagonului. Dacă puterea de la Elysee voia să marcheze evenimentul independenţei fostelor sale colonii, putea să găsească alt prilej. Oricine poate sesiza că între trecutul colonial/imperial al Franţei şi valorile Republicii este un coflict ireductibil. Întregul aranjament al acestei ciudate manifestări politice a fost de natură să ilustreze doar paternalismul de sorginte gaulistă, din care actualul preşedinte al Republicii se adapă zilnic, ca dintr-un ulcior cu apă vie, fără să sesizeze cît de grav îi dăunează.

Iar de aici pînă la ridicol nu mai este decît un pas, mic...de furnică.

Ridicol, pentru că priorităţile republicii sunt în cu totul altă parte decît acolo unde a arătat cu degetul Preşedintele, în ziua oficială a lui 14 Iulie. Republica este un bolnav cronic, deloc tratat, iar guvernarea Sarkozy nu a făcut decît să-i agraveze starea. O guvernare cutreierată şi cutremurată de scandaluri, dintre care cel mai recent, în care este vîrît actualul ministru al muncii Woerth, ameninţă să demoleze statuia Preşedintelui, înainte chiar de a fi apucat să o ridice pe soclu. Diagnos-ticul suferinţelor critice ale republicii nu l-am pus eu, ci unii dintre cei mai străluciţi constituţionalişti şi oameni de drept de care Franţa încă mai dis-pune, dar din întregul proiect de reconstrucţie a statului, pe care Sarkozy l-a lansat cu surle şi trîmbe, s-a ales doar praful de pe dosarele pe care vremelnicul locatar de la Elysee nu mai are timp să le deschidă.

Păcat pentru Franţa şi pentru adevăratele valori pe care destinul ei istoric a fost fondat. Unul la înălţimea căruia elitele sale politice rareori s-au ridicat.