Mai facem (încă) o facultate?

Întâmplarea face să fi văzut, zilele trecute, un vraf de CV-uri ale unor studenţi din ziua de azi. Unele, din păcate, nu conţineau mai nimic. "Am făcut liceul în localitatea X". Cam atât. Destul de multe, însă, erau mai stufoase. Primul lucru pe care l-am remarcat este că destui muncesc sau au muncit, prin ţară sau prin Europa. Unul era frizer, altul şofer, altul vânduse telefoane.

Dar mulţi, chiar foarte mulţi, mai făcuseră o facultate. Sau făceau două în paralel. Sau făcuseră un an aici, doi ani acolo, abandonaseră o facultate şi începuseră alta. Sau erau absolvenţi a tot felul de cursuri, te-miri-ce, la tot felul de "academii" online sau fundaţii suspecte.

Am ajuns în punctul în care ne-am pierdut orice sensibilitate. Nu ne mai tresare nici un muşchi pe faţă când suntem martorii unor grozăvii. Pentru mulţi dintre noi, situaţia de mai sus pare normală. "Ei şi ce? Face omul mai multe facultăţi, îi trebuie diplome, cu cât mai multe cu atât mai bine!".

Vă propun următorul experiment. Vorbiţi cu cineva care a făcut o facultate serioasă din Occident. Cu un american, un britanic sau un olandez. Spuneţi-i că aţi făcut Dreptul şi Chimia în paralel, plus doi ani de Teatru, mai demult. Plus un curs la Academia de Poliţie şi altul de brokeri. Totul, în timp ce lucraţi ca barman sau la o firmă de publicitate. Priviţi apoi la reacţia omului. Va crede că v-aţi pierdut minţile.

Doar la noi, cred, mai ai de-a face cu asemenea derapaje. Efectul lor major este următorul: în facultăţi, cu greu mai găseşti studenţi full-time, ca altă dată. Foarte mulţi studenţi sunt, de fapt, part-time. Am predat, la un moment dat, într-un program de master absolut toţi studenţii lucrau. Nici unul nu era student-student.

Aşa ceva este imposibil în marile universităţi occidentale. În multe, este interzis să lucrezi cât eşti student. Dar chiar dacă nu este interzis, oricum nu poţi să faci faţă la cerinţele facultăţii la care eşti înscris dacă tu te duci la "job" de la 8 la 16 sau alergi între facultăţi, să treci un număr dublu de examene, la Litere plus Contabilitate (de pildă).

Aş vrea să fiu bine înţeles. Am un mare respect pentru munca cinstită, de orice fel. Dar una-i una, alta alta... Faptul că cineva este, să zicem, angajat la un atelier de croitorie, este poliţist sau administrator de reţea (exemplele sunt din viaţa reală) îi consumă mult timp. Adesea nici nu poate veni la facultate. Dimineaţa, cel puţin, exclus. Uneori, îi vezi doar la examen.

Dar şi când ajung pe la cursuri, experienţa este traumatică. Şi pentru ei, şi pentru profesori. Pentru ei este greu. Nu au timp, nu mai au energie, nu au citit. Pentru tine, ca profesor, este adesea ca şi cum ai ţine un curs în Piaţa Obor trecătorilor. Se întâmplă aşa pentru că, în fond, cei despre care este vorba nu mai sunt specializaţi în materiile anului respectiv. Sunt simpli cetăţeni care răsfoiesc, din când în când, ceva cu legătură cu cursul tău.

Haideţi să facem o socoteală. Înainte de 1989 îţi trebuiau patru ani (de regulă) pentru a primi o diplomă de licenţă. Cursuri se făceau şi sâmbăta. Sărbători, mai puţine. Dacă presupunem că, din 52 de săptămâni, circa 30 erau de curs, la o încărcătură de 6 ore pe zi, şase zile pe săptămână, patru ani, rezultă că un student primea diplomă, în medie, după 4320 de ore de curs sau seminar.

Acum, datorită unor personaje precum ministrul Calorifer, studenţilor le trebuie doar trei ani. Sâmbăta este liberă. Orele sunt mai puţine (cam 4 ore pe zi). Rezultatul? O diplomă primită după 1800 de ore de curs sau de seminar.

Mai puţin de jumătate, cu alte cuvinte. Dar mai este o problemă. Studenţii care făceau acele 4320 ore erau, aproape toţi, studenţi full-time. Nu făceau decât asta: carte. (Mă rog, situaţia era un pic mai complicată, dar să simplificăm). Veneau dimineaţa la cursuri, mâncau la cantină, se întorceau după-amiaza la alte cursuri. Prezenţa era obligatorie. Acum, mulţi dintre studenţii care trebuie să parcurgă cele 1800 de ore sunt, precum am văzut, part-time. Unii ajung pe la şcoală mai rar decât ajung eu pe la primăria de sector...

Rezultatul final al acestui aranjament este o prăbuşire totală a standardelor din învăţământul superior. Multe universităţi au ajuns simple fabrici de diplome care nu valorează nici cât cartonul pe care sunt tipărite. Multe facultăţi sunt o umbră a ceea ce au fost. Pe româneşte, se "fuşereşte" peste tot...

În 1990 erau, în România, 192.810 studenţi. (Majoritatea, pe sistemul de patru ani). În 2007 se ajunsese deja la 907.353 studenţi (Majoritatea, în sistem de trei ani). Nu îmi este clar dacă cifra din 2007 reprezintă studenţi individuali sau e vorba de înscrieri (caz în care se poate ca numărul real să fie puţin mai mic, pentru că unii erau înscrişi la două facultăţi). Inflaţia diplomelor a devalorizat actul universitar. Mulţi se înscriu la o "facultate" doar pentru că aşa li se cere de la serviciu, aşa le-au impus părinţii, sau pentru că speră să se "învârtească" la stat.