Marea neînţelegere

Noul mileniu a debutat în forţă, basculând echilibrele unei lumi care visa la sfârşitul istoriei. Evoluţiile tehnologice care transformă radical umanitatea, o criză economică cronicizată, revoluţiile care debutează democratic şi eşuează în totalitarism, conflictele şi războaiele fără sfârşit, terorismul şi violenţa agită lumea. În faţa acestor schimbări brutale, vechile cadre ale "interpretării" lumii, dar mai ales a relaţiilor internaţionale, devin neputincioase. Iar în faţa aparentei discordii mondiale, dominaţi de frici, politicienii, aflaţi sub "tirania" opiniei publice, sunt tentaţi să abandoneze democraţia şi drepturile omului pentru mai multă securitate. Creşterea gradului de protecţie şi ordine publică întreţin o întreagă orientare ideologică, la noi susţinută de mulţi din adepţii unui aşa zis "neo-realism" în relaţiile internaţionale proveniţi din laboratoarele "vechiului regim". Pentru aceştia, întoarcerea spre suveranitatea naţională este singurul remediu la "ciocnirea civilizaţiilor".

Ceea ce unii, în continuarea lui Samuel Huntington, au numit ciocnirea civilizaţiilor este, de fapt, rezultatul unei mari neînţelegeri. Ciocnirea civilizaţiilor a lui Huntington sugerează ideea unei duşmănii ireductibile, fondată pe un conflict al valorilor, între reprezentaţii unor religii. Dar acolo unde Huntington vedea "civilizaţii" în conflict, nu erau decât state în disoluţie. Iar procesul de disoluţie a statelor, care a antrenat iniţial statele fictive, neviabile sau captive, multe dintre acestea aflate pe la o aşa zisă frontieră a islamului, s-a generalizat.

Statele, care au reprezentat aproape 500 de ani actorii centrali ai jocului internaţional, şi-au pierdut atuurile. Fără să fi dispărut cu totul de pe scena internaţională, statele şi-au văzut puterea diminuată radical. Faţă de violenţa centralizată a statelor, care a caracterizat epoca statelor-naţiune, astăzi, cea mai multă violenţă internaţională vine din partea unor organizaţii. Asistăm la un tip de violenţă internaţională dispersată, descentralizată, ba mai mult - cum explică comparatistul francez Bertrand Badie în noua sa carte "Nu mai suntem singuri pe lume" ("Nous ne sommes plus seuls au monde") - deteritorializată. Această deteritorializare creează noi spaţii politice, fără însă ca legăturile cu statul tradiţional să dispară. Aşa se face că regiunea pariziană sau cea bruxelleză se găsesc anexate unor zone de conflict aflate în Orientul Mijlociu. Un alt fel de conexiuni, facilitat de noile tehnologii, face ca locuri îndepărtate să fie încorporate în acelaşi spaţiu politic, care devine din ce în ce mai mult un spaţiu virtual.

În acest context, eşecul social căruia parcă i-ar fi destinaţi aproape din oficiu mulţi locuitori ai cartierelor sensibile - precum deja celebrul Molenbeek din Bruxelles, dar şi Saint Denis în nordul Parisului, şi, de ce nu, Ferentarii Bucureştiului - este resimţit de mulţi tineri ca o nedreptate socială ce trebuie îndreptată. În circumstanţele specifice noului ghetou urban, acest sentiment al eşecului social ar putea antrena un proces psihologic care să-i facă pe unii să se identifice cu victimele unor conflicte îndepărtate şi la a căror încărcătură simbolică, amplificată de mass media, să reacţioneze în termeni similari. Aşa s-ar putea explica relaţia virtuală, dar puternică, ce îi uneşte pe sunniţii din Irak sau Siria care se opun unor dictaturi şiite de cei care se simt marginalizaţi într-o metropolă europeană. În condiţiile în care puterea etatică tradiţională s-a diminuat, fiind preluată de alte organizaţii, dar mai ales de companiile multinaţionale, statele se regăsesc mai degrabă într-o atitudine reactivă decât proactivă.