Marga şi Severin - întâlnire la intersecţia istoriei

Este probabil o coincidenţă. Dar una care dă de gândit. Adrian Severin a făcut o amplă analiză, prima de acest fel, în România, asupra substanţei ultimului congres al Partidului Comunist Chinez. Andrei Marga a publicat o carte ,,China ca superputere", şi apoi, într-un editorial, a tras de urechi Statele Unite, Occidentul, în general, şi România, în special, pentru că nu percepe, la adevărata dimensiune, realităţile geopolitice de azi. Pe bună dreptate, ambii au luat drept ţintă principală Statele Unite.

Împărtăşesc faptul că îmi dă satisfacţie orice punct de vedere exprimat, care iese din şabloane, care renunţă la stereotipi atunci când analizează China reală şi realităţile pe care acest important pol de putere a lumii le generează. Poate că sunt subiectiv. Am avut şansa ca, începând din Decembrie 1989, să pot vizita de mai multe ori China ca turist, sau chiar ca membru al unor delegaţii oficiale, să discut cu oameni obişnuiţi dar şi cu demnitari ai statului, să mă deplasez în diverse regiuni şi să surprind, pe viu, aşa-numitul ,,miracol chinezesc". O dezvoltare spectaculoasă. Exponenţială. Şocantă şi surprinzătoare pentru cei care nu cunosc adevărata istorie a acestui stat care a oferit planetei, de mii de ani, standarde dintre cele mai înalte de civilizaţie. China a fost privită mereu cu un grad de circumspecţie, pentru mine de neînţeles, cu neîncredere sau chiar cu ostilitate, în primul şi-n primul rând fiindcă reprezintă un alt tip de civilizaţie care nu intră şi nu va intra niciodată în tiparele, nici ele de refuzat, ale ultimului imperiu care domină o parte a planetei. China nu este SUA, la fel cum SUA nu este China. Între cei doi puternici poli de putere, a existat şi există cooperare şi echilibru. Dar şi competiţie. Care, atunci când logica rece a realităţilor istorice nu este înţeleasă, se poate transforma, spre dezavantajul ambelor părţi, în ostilitate.

Încerc să mă fac mai bine înţeles recurgând la un exemplu din istorie care îmi vine la îndemână. În urmă cu 73 de ani, a fost creat NATO, organizaţie politică şi militară defensivă, dar care a marcat declanşarea Războiului Rece şi împărţirea planetei în două sisteme ostile, unul dominat de Moscova şi altul de Washington. În acelaşi an, 1949, puternicul lider chinez, Mao Zedong, a vizitat Moscova şi a stabilit un parteneriat politic şi militar cu I. V. Stalin. Planeta a intrat de atunci şi a şi rămas pe un traseu destul de periculos, suspendat temporar, numai pentru câţiva ani după destrămarea Uniunii Sovietice. ,,Cea mai mare catastrofă politică a secolului trecut", aşa cum a definit Vladimir Putin acel moment dramatic pentru Moscova. Dar întâlnirea Stalin - Mao Zedong, parteneriatul creat de cei doi, importanţi lideri comunişti, nu a fost întâmplător, s-a petrecut în anumite circumstanţe şi a avut consecinţe grave asupra unor state dintr-o mare arie geografică a lumii. Administraţia din Statele Unite săvârşise o eroare geopolitică extrem de gravă. În ce a constat ea şi ce analogii există cu ceea ce se întâmplă acum?

La finalul celui de-al doilea Război Mondial, Statele Unite erau singura ţară care dispunea de armament atomic. Cel de-al doilea Război Mondial s-a terminat în coadă de peşte din punct de vedere politic, Statele Unite nu au avut voinţa necesară de a negocia la sânge cu Uniunea Sovietică şi de a obţine, în final, o ordine mondială care să nu afecteze popoarele din Europa Centrală şi de Est. Teoria lui I.V. Stalin era cât se poate de explicită. Autoritatea absolută a URSS avea să se întindă până la limita teritoriilor cucerite de ruşi. Iar această autoritate urma să se exercite inclusiv în privinţa regimurilor politice care urmau să fie instaurate. Până la limita atinsă de ultimii soldaţi ruşi, avea să se instaureze comunismul. În scurt timp s-a declanşat criza Berlinului, când, ca răspuns la faptul că Aliaţii şi-au reunit zonele ocupate, coridorul terestru convenit pentru accesul în capitala Germaniei a fost blocat de ruşi. Americanii fiind nevoiţi să menţină legătura cu Berlinul printr-un pod aerian. Un moment politic şi militar extrem de critic. Devenise evident că cele două mari puteri ale momentului se îndreptau în direcţii diametral opuse şi că mai devreme sau mai târziu, competiţia avea să se transforme într-o confruntare. Statele Unite şi-au încordat muşchii, dar în loc să negocieze în forţă, au conchis că un război terestru împotriva armatelor sovietice era de neconceput şi nu au utilizat, sub nicio formă, ameninţarea atomică, care atunci ar fi putut constitui un argument forte al unor negocieri încununate de succes şi care ar fi putut asigura o pace durabilă. Practic, pentru decenii întregi, o cortină de fier a rupt în două Europa. Anticipând însă că ar fi fost posibil ca Washingtonul să acţioneze hotărât, aşa cum sugeram mai sus, I.V. Stalin a încheiat rapid o înţelegere cu China. Şi a urmat ceea ce ştie toată lumea că a urmat în cealaltă parte a lumii. Coreea, Vietnam, etc.

Acum, istoria se repetă. Aproape la indigo. Statele Unite luptă practic pe două fronturi. Au încercat să izoleze, cât de cât ermetic, Federaţia Rusă, sub pretextul apărării Ucrainei, dar, în acelaşi timp, alarmată de ascensiunea economică, politică şi militară a Chinei, şi-a schimbat în mod fundamental strategia de apărare, China fiind astfel percepută ca una dintre principalele provocări la adresa supremaţiei americane. Şi care este consecinţa? Din nou, s-a creat o axă Moscova - Beijing. Din nou, atât China cât şi Rusia au fost împinse către o construcţie economică politică şi militară periculoasă pentru Statele Unite.

Istoria se repetă. Şi istoria nu iartă. Dacă greşeala se repetă. Vă recomand să citiţi analizele postate de Severin şi Marga. Probabil cei mai mari specialişti pe care îi avem, în materie de politică externă.