Marginalii post festum la ziua României

Mormanul de moloz şi propagandă nătîngă sub care zac scufundate temele vii şi importante ale Zilei de 1 Decembrie şi-a mai adăugat un strat. Ca de obicei şi ca în fiecare an de la decizia politică din 1990 prin care pentru prima dată în istoria statalităţii noastre moderne s-a instituit "Ziua Naţională". Propadanda oficială, discursurile aşa zişilor noştri "oameni politici", ale personajelor care ocupă funcţii oficiale în stat au mai pieptănat o dată aceleaşi banalităţi răsuflate şi în mare măsură de-a dreptul ridicole. Faptul că avem oficial "o zi naţională" abia după 1990 spune ceva din perspectivă istorică. Indiferent dacă luăm ca reper "Mica Unire" (1859) sau "Marea Unire" (1918), în epocă, conceptul de zi naţională este inexistent. Forma monarhică a statalităţii noastre moderne a făcut ca Ziua Regelui, 10 mai, să fie considerată prin extensie şi indirect un fel de Ziua României (cîtuşi de puţin naţională!). Nu atît de către oameni şi popor, cît de cîţiva "teoreticieni ai istoriei". După război şi încarcerarea României în "Lagărul Socialist" ziua oficială de sărbătoare a fost 23 August. La început, cîtă vreme dominaţia sovietică este directă şi susţinută de prezenţa militară pe teritoriul României, propaganda oficială a legat explicit semnificaţia ei de "eliberarea României de către glorioasa armată sovietică şi doborîrea dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de Partidul Comunist".

Ulterior, tema a fost schimbată radical de propaganda ceauşistă, dornică să marcheze aşa zisa "ruptură cu Moscova", devenind "începutul revoluţiei de eliberare naţională şi socială, antifascistă şi antiimperialistă". În mod vădit, o zi de celebrare a partidului, nu a statului, cu atît mai puţin a unuia naţional, ori a naţiunii. Naţiunea, ca şi statul, aveau datoria să sărbătorească presupus istorica ispravă a Partidului Comunist, iniţierea şi conducerea unei revoluţii (!!), nicidecum să fie ele celebrate. De unde a răsărit atunci tema "zilei naţionale" şi de ce a fost legată de 1 Decembrie? Răspunsul trebuie căutat în talazurile furtunii prin care România, ca parte a spaţiului politic est-european supus restructurării radicale, a trecut în anii 1989, 1990, 1991. O furtună stîrnită şi "condusă" de un centru ad hoc de putere, să-l numit prin analogie "Magul Prospero", ca în parabola lui Shakespeare, menită să înece relele trecutului şi să readucă la limanul normalităţii ordinea legiută a puterii. Precondiţia "standard" a reformării, aşa cum se observă uşor din ceea ce s-a întîmplat atît cu URSS, cît şi cu Iugoslavia a fost "ruperea în bucăţi". "Sudura" s-a aplicat doar Germaniei şi asta a fost excepţia. Una la care Franţa şi Marea Britanie au consimţit cu mare greu într-un tîrziu şi numai sub uriaşa presiune exercitată de la Washington şi Moscova, respectiv Berlin. Temeiul pulverizării în est, ca şi al resudurii germane la apus, a fost acelaşi, cel al "identităţii naţionale". Afirmarea hotărîtă a criteriului naţional ca fundament al statalităţii României celei ridicate din cenuşa dictaturii a fost nu doar "o toană" a unuia sau altuia dintre cei cărora puterea le-a trecut prin mîini în această fereastră extraordinară de istorie, ci singurul, ultimul răspuns-adăpost care mai putea feri România de soluţia "parcelării", vînturată insistent încă din 1987-1988, atît la vedere, cît şi prin cotloanele ceva mai întunecoase ale palatelor puterii acestui actor colectiv pe care-l numesc "Magul Prospero". Nu întîmplător, articolul întîi din noua Constituţie a României, cu toate defectele, dar şi cu punctele ei tari, ieşită din focul dezbaterilor şi al confruntărilor politice acerbe ale anilor 1989 şi 1990, afirmă, pentru prima dată în istoria noastră modernă: "România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil"!!! 1 Decembrie, acela din 1918, înseamnă toate acestea la un loc!

Este motivul pentru care la ziua aceasta ar trebui să sărbătorim România. Simplu. (România este un stat naţional, deci ziua naţională a statului naţional este dacă nu pleonastic, atunci cu siguranţă redundant!). Este motivul pentru care la ziua aceasta ar trebui să ne întrebăm nu despre grijile noastre, de ieri, de azi sau de mîine, ci despre destinul României. Unul asupra căruia e bine să nu uităm în nici una dintre celelalte 364 de zile ale anului că veghează nu doar "magi luminaţi şi binevoitori", ci neîndurătoare forţe care ne-ar vrea definitiv prăbuşiţi în ţărîna şi uitarea istoriei. Un Destin care nu se înfăptuieşte niciodată de la sine şi niciodată doar din şi prin ceea ce facem noi, aici, în România. Dar, nu mai puţin, unul a cărui traiectorie poate fi ţinută peste linia orizontului dacă şi numai dacă aici, în România, generaţie după generaţie, facem cîte ceva, esenţial, pentru a nu rătăci drumurile deschise prin Istorie de vremuri, oportunităţi sau pura întîmplare, oricît de grele şi de întortocheate ar fi acelea.