Media şi alegeri: varianta italianå

După cinci ani de putere şi profit, Silvio Berlusconi pare să cedeze puterea. Deşi refuză să recunoască victoria lui Romano Prodi şi a Uniunii pe care acesta o conduce, rezultatele par să îi fie potrivnice. Oricum, surpriza alegerilor italiene a fost scorul strîns realizat de cei doi competitori: Uniunea şi Casa libertăţii. Nici sondajele, nici analizele nu permiteau anticiparea unei astfel de situaţii. Aflată în faţa unei paralizii instituţionale, Italia este mai divizată ca oricînd. Bipolarizarea vieţii politice italiene îi face pe mulţi comentatori ai politicii din peninsulă să vorbească de o fractură majoră ce ar putea deregla mecanismul instituţional. Deşi cît a fost la guvernare a ridicat cifra de afaceri a grupului său, "Mediaset", cu 56%, în timp ce indicatorii economici se prăbuşeau (creşterea economică a scăzut de la 1,8% în 2001 la 0 în 2005, deficitul public a ajuns la 3,7% din PIB faţă de 3,2% în 2001) Il Cavaliere este un fenomen: a reuşit să transforme alegerile parlamentare într-un fel de plebiscit. Şi chiar dacă de cînd a intrat în politică, în 1993, Berlusconi şi-a triplat averea personală, aproape jumătate din italieni îl susţin. Şi asta pentru că Berlus-coni a reuşit să concentreze trei puteri: pe cea politică prin Guvern, pe cea economică prin firmele şi reţelele sale şi, mai ales, pe cea mediatică. În campania electorală, bilanţul său, mai mult decît discutabil, a fost înfrumuseţat prin media controlată. Faptul că a reuşit să conducă cel mai longeviv guvern din istoria postbelică al Italiei s-a datorat nu doar calităţilor sale, ci dominaţiei mediatice şi economice. Diversitatea politică a primei republici a fost înlocuită cu dominaţia autoritară a unui lider. Dar, în campanie, cel mai puternic om al Italiei s-a prezentat ca o victimă, mizînd, se vede treaba, cu succes, pe mitul martirului. Şi din acest punct de vedere, şi din altele, orice asemănare cu România, chiar şi parţială, merită semnalată. Căci şi fractura politică, şi mitul omului providenţial ne apropie. Cînd argumentele raţionale nu au mai funcţionat, iar sondajele au devenit alarmante, tonul campaniei berlusconiene a virat spre populism şi invectivă. De la obsesiva referire la pericolul comunist care a dus la un protest oficial al Chinei, la atacul direct la patronat sau la electoratul de stînga, nimic nu a fost precupeţit. Costul de imagine al acestei campanii va fi suportat însă de Italia, a cărei imagine a fost grav afectată.

Stînga italiană, deşi a reuşit să recupereze poziţiile pierdute, nu a putut să convingă. Deşi împotriva lui Berlusconi s-a mobilizat o largă coaliţie din care făcea parte şi patronatul, şi sindicatele, şi căreia i s-au adăugat apoi intelectualii, succesul a fost limitat. Astfel, profitînd de rezultate strînse şi adoptînd tactica americană a lui Al Gore din 2000, Berlusconi cere renumărarea mai multor zeci de mii de voturi nule. Chiar dacă şeful Casei libertăţii nu va reuşi să schimbe majoritatea, suspiciunea va afecta legitimitatea viitoarei guvernări. Şi pentru a oferi o ieşire din criza previzibilă, Berlusconi propune, nici mai mult, nici mai puţin decît un guvern de mare coaliţie. Astfel, insuccesul său ar fi minimizat.

O altă coincidenţă cu situaţia din România din 2004 este dată de eroarea sondajelor şi a exit poll-urilor. Sondajele din campanie şi de la ieşirea de la urne dădeau un avans mic, dar confortabil, Uniunii. Or, acesta a fost infirmat de numărătoarea voturilor. Şi institutele de sondare nu au putut, ca şi în România în 2000 şi 2004, sau în Franţa în 2002, să ofere un răspuns clar. Ipoteze au fost propuse, de la problemele de eşantionare la prezenţa la vot, dar concluzia rămîne: instrumentele tradiţionale de investigaţie nu pot, în noul context puternic ideologizat, decît să indice tendinţe. Marketingul politic, mai ales acolo unde pluralismul media este în deficit, se trans-formă într-un instrument cu două tăişuri. Impactul său asupra democraţiei clasice trebuie evaluat cu realism. Cazul italian, şi mai ales exemplul berlusconian, avertizează, odată în plus, asupra riscului major reprezentat de concentrarea puterii.