Mize periculoase

Politica a părăsit, de mult, terenul atributelor care îi dau, în mod universal, rostul: coordonarea la nivelul de ansamblu al societăţii, prin fixarea obiectivelor de tip supravieţuire, echilibru, dezvoltare, a priorităţii între ele, alocarea de resurse prelevate de stat (autoritatea centrală) şi punerea în acţiune a algoritmilor (politicilor) care asigură atingerea ţintelor fixate, cu resursele date. Se cheamă, într-un singur cuvînt: guvernare. Între multe alte tentaţii care au îndepărat-o de la raţiunea ei de a fi, politica este coruptă astăzi, într-o mare măsură, de paradigma jocului. Jocuri politice, actori politici, roluri politice, scena politică, tabla de şah a politicii, ruleta politică, pariu politic, miza politică sunt numai cîteva dintre expresiile curent folosite de limbajul mediatic care arată, dincolo de orice îndoială, cît de cuprinzătoare a ajuns să fie, la nivelul mentalului colectiv, suprapunerea dintre politică şi ideea de joc. Transferul acesta nu este doar ilegitim, ci şi teribil de costisitor, de periculos pentru societăţile în care trăim. În bună parte, disfuncţionalităţile curente ale sistemelor de guvernare, puse eronat pe seama "reprezentativităţii", ori a altor surse de deficit democratic, îşi au originea în acest transfer.

Mai mult decît orice, el sapă la rădăcină, erodează pînă la desfiinţare, suspendă, anulează o componentă esenţială a politicii şi a guvernării, răspunderea celor care exercită aceste funcţii, roluri sociale, faţă de restul societăţii, a membrilor ei de rînd. Şi reciproc!!! Oamenii, în numele şi pe spinarea cărora se iau decizii, se cheltuie uriaşe resurse sociale, se abandonează fatalităţii regulilor jocului din care au ajuns să creadă că fac parte, în care ei au primit rolul celor care suportă consecinţe. "Ce putem face, noi? Ei au puterea! Cel mult, să îi schimbăm cu alţii, la alegerile viitoare. Cam atît!" Trăim în societăţi şi în vremuri în care cei mai mulţi oameni politici şi majoritatea zdrobitoare a electoratului, cred sincer, sunt convinşi pînă în fibra fiinţei lor că, de îndată ce au primit mandatul electoral, cei ce conduc pot face orice, pot decide oricum; indiferent care ar fi costurile acţiunilor şi ale deciziilor lor, ele nu vor fi niciodată suportate de ei, ci de alţii, de ceilalţi. În asta constă, de fapt, jocul! De la nivelurile înalte, politica şi guvernarea apar ca "activităţi ludice", cu miză care se transformă cvazi-automat în cîştiguri asigurate, doar mărimea lor variază pe unitatea de timp/mandat. Cît despre costuri, ele rămîn atît de mici încît nu merită să fie luate în calcul; pentru cei aşezaţi în poziţiile de autoritate, desigur. Acest fapt, spre exemplu, mai mult decît "slăbiciunile naturii umane", ori "obiceiurile locului", ori "metehnele istoric moştenite" etc. explică generalizarea fenomenului de corupţie în politica post-modernă, chiar dacă intensitatea şi culoarea locală a fenomenului este diferită.

A doua consecinţă nefastă şi deosebit de gravă a transformării politicii şi a guvernării într-un joc este îndepărtarea masivă, dacă nu chiar abandonarea scopurilor menite să asigure coordonarea necesară, la nivel macro social. Iar dacă nu sunt abandoante, priorităţile sunt alandala, iar rezultatele acţiunii insignifiante, în raport cu resursele materiale, umane şi de timp consumate. Din acest punct de vedere, România şi guvernările sale post-decembriste constituie cazul-şcoală ideal pentru studiu. Mă rog, dacă vrea cineva să înveţe ceva din greşelile sistematice ale altora, ori din ale sale! În lumea de azi, "supravieţuirea" este legată, simplist, doar de capacitatea de a exercita/proiecta eficient violenţă organizată militar şi para-militar - armată, servicii, alte instituţii specializate. Luat fie şi numai în această dimensiune, obiectivul unic de supravieţuire al României a fost total abandonat. România nu mai dispune, oricum ai măsura lucrurile, de capacitatea de a-şi apăra teritoriul, instituţiile, cetăţenii, nici măcar în condiţiile unui conflict de intensitate şi extindere mică, nu mai vorbesc despre operaţiuni speciale, război hibrid etc. Am externalizat această "răspundere" şi trăim cu convingerea că NATO, alianţa din care facem parte, va suplini, automat, întregul nostru deficit, dacă va fi vreodată cazul. Dea Dumnezeu să nu fie niciodată cazul! Nu de alta, dar semnalele politice, nu doar ale actualei Administraţii de la Washington, ci şi atitudinea explicită a marilor capitale europene faţă de România, indică reducerea drastică a disponibilităţii politice de a cheltui resurse militare, economice sau de orice altă natură pentru a "salva" România. Dimpotrivă! Ni se spune, pe mai toate vocile şi tonurile, că locul nostru este "în afară", acolo unde chiar nu mai există nici un fel de obligaţie faţă de securitatea societală, integritatea statală, ori viitorul nostru!!!

Între scopurile de echilibru este suficient să ne oprim doar la cel legat de dinamica şi structura populaţiei, ca să ne lămurim asupra măsurii în care politica de la noi ignoră, cu totală impunitate, lucrurile esenţiale pentru societate. În orice formulă raţională, chiar dacă scăderea naturală a populaţiei nu putea fi oprită, ar fi fost esenţial să fie căutate şi puse în operă soluţii pentru ca dinamica reducerii să fie întîrziată, pentru ca zone vitale ale piramidei de vîrstă să fie protejate, pentru ca aspectul pro-natalist al politicilor sociale să fie întărit semnificativ, pentru ca zestrea educaţională, profesională, în general de socializare a generaţiilor noi, să crească şi să fie diversificată, ca potenţialul de sănătate al populaţiei, general şi pe segmente, să fie ridicat. Ce se întîmplă în realitate, ştim! Toţi indicatorii relevanţi pentru "capitalul uman" al societăţii româneşti se duc în prăpastie, cu o viteză care, în anumite aspecte, nu se întîlnesc decît în caz de foamete pe scară largă, de război sau de catastrofă naturală!!! Ce fac guvernările din România? Se joacă!! Se joacă şi cheltuie uriaşe sume de bani, unii pur şi simplu irosiţi, alţii furaţi cu sacoşa, cu sacul sau cu vagonul, de protipendada ajunşilor de partid şi de stat, pentru ca să obţinem exact aceste efecte!

Este cazul să mai vorbim şi despre obiective de dezvoltare, în guvernările ultimelor două decenii şi jumătate? E suficient să ne uităm la infrastructura clasică de dezvoltare şi la risipa imensă care s-a făcut în acest domeniu, pentru a nu avea nimic: nici autostrăzi, nici căi ferate, nici rute fluvial-maritime. Avem, în schimb, cîţiva multi-milionari, ba chiar şi vreo doi miliardari care îşi pot etala averile de pe urma afacerilor cu statul, în aceste domenii strategice. Cît despre infrastructura pentru economia post-modernă, probabil ea va deveni o prioritate a guvernărilor din România, abia peste două-trei generaţii; acum este mult prea devreme să ne gîndim la viitor şi, oricum, nu avem bani pentru el!

Cîtă vreme poate supravieţui o societate în care politica s-a transformat într-un joc? Depinde de circumstanţele istorice în care evoluează, de capacitatea instituţională de răspuns la situaţii de criză şi de resursele primare de care beneficiază, încă - pămînt roditor, ape, păduri, resurse energetice. Noi le irosim, în ritm accelerat, şi pe acestea!

Miza jocului politic din România nu va dispare niciodată; resursele ei societale, însă, da!