Moartea unei mari puteri

Imaginaţi-vă ca Rusia ar fi invadat Italia. Nu o superputere ca Statele Unite sau o mare putere precum Franţa. Să zicem Italia, o putere regională. Dacă aviaţia Rusiei în Ucraina are probleme cu aviaţia Ucrainei care are 37 Mig-29 şi 61 Suhoi 24/25/27, ce ar face în faţa Aeronautica Militare, care are 95 Eurofighther Typhoon, 17 F-35 şi 51 Panavia Tornado? Sprijinite, printre altele, de 16 avioane de război electronic?

Să comparăm acum flota rusă la Marea Neagra cu Marina Militare. Italienii au două portavioane, patru distrugătoare, 13 fregate, 8 submarine. Rusia are un crucişător vechi, 5 fregate şi 7 submarine. Nici din comparaţia aceasta forţele ruse nu ies prea bine.

Sigur, asta în termeni foarte generali, detaliile contează. Ideea este că dacă forţa militară a Rusiei nu trebuie subestimată, sigur nici nu trebuie supraestimată. Ani de zile tot felul de "analişti militari" ne-au explicat cum este cu "ursul de la Răsărit". Şi acum îl vedem în acţiune. Avioane care cad în flăcări, tancuri ruginite, soldaţi rupţi de foame care fură gă­ini din curţile ţăranilor ucraineni. Desigur, şi rezistenţa eroică a ucrainenilor este de remarcat, dar ce vedem acum e moartea Rusiei ca o mare putere.

Una dintre erorile pe care politicienii le fac este să pretindă că războiul acesta este despre Ucraina. Din păcate, civilii plătesc acum preţul cel mai mare, asta e adevărat. Dar în imaginaţia politică a putinismului, acesta este un detaliu minor, cel mult. Fundamental, atacul asupra Ucrainei este o demonstraţie de forţă la adresa Vestului.

Faptele o demonstrează. Putin şi generalii săi au pus în alertă arsenalul nuclear şi au semnalat că sunt gata să escaladeze criza până la Armaghedon. Cât despre Ucraina, ei se aşteptau, probabil şi pe baza rapoartelor coafate ale FSB (serviciul de spionaj rus), ca populaţia să îi primească cu flori. Planul camarilei de la Kremlin era să extermine "neonaziştii" şi apoi să savureze impotenţa Occidentului. Moscova, din nou o supra-putere.

Ce a încurcat acest plan a fost, vorba unui clasic, "sinergia faptelor". Poporul ucrainean nu a cedat. Vestul s-a mobilizat. Iar al treilea element "contra" a fost chiar Rusia însăşi. Care este o umbră a ceea ce a fost odată Uniunea Sovietică.

Lui Vladimir Putin îi place să facă pe nostalgicul. Ehe!... Ce timpuri erau acelea când Armata Roşie zdrobea bes­tia fascistă! Ceea ce el nu realizează este că URSS era animată de un ideal. (Care era acesta, nu e "la chestiune"). Iar în numele acestui ideal generaţii întregi erau dispuse să facă sacrificii. Tot în numele acestui ideal, savanţi, artişti şi ingineri de talent au creat condiţiile pentru ca Uniunea Sovietică să devină o super-putere culturală şi ştiinţifică. În câteva decenii, Armata Roşie a devenit o forţă mondială.

Putin a ales o calea bătută a tuturor populiştilor agresivi. În loc să propună ceva nou, constructiv, a ales să cultive nostalgia unor timpuri apuse. Şi a închis ochii la tot ce nu corespundea cu această imagine edulcorată. Corupţie, izolare, ineficienţă. Maladiile tuturor regimurilor autoritare.

Rusia s-a scufundat într-o formă de schizofrenie socială. Pe de o parte, era Rusia rachetelor hipersonice şi a oligarhilor cu iahturi de mega-lux, care făceau de ruşine şeicii din Dubai. Pe de altă parte, Rusia omului de pe stradă. În Indexul Calităţii Vieţii (2022), Rusia este pe locul 70, între Columbia şi Pakistan. În Indexul Percepţiei Corupţiei (2021), Rusia este pe un catastrofal loc 136, în scădere din 2020. Şi mai rău stă Rusia în Indexul Libertăţii Presei: locul 150 în 2021 (adică înainte de ultimele măsuri draconice împotriva libertăţii de exprimare). Sub Birmania (140), Algeria (146) sau Congo (149). Economic vorbind, Rusia este într-o gaură neagră. Când Putin a devenit preşedinte, un dolar se schimba cu 13 ruble. Acum cu 100.

Dar Putin plănuieşte refacerea "măreţiei Rusiei". Trebuie să aibă grijă ce îşi doreşte. Rusia a mai avut asemenea planuri. Unul, al ţarilor dinastiei Romanov, s-a sfârşit în revoluţia bolşevică, urmată de trei ani de război civil.

Nici o mare putere nu a aspirat la acest statut fără un grad de acceptare, din partea celorlalţi, a cauzei sale. Lui Putin însă pare că nu îi mai pasă de nimic. A început să bombardeze spitale şi biserici. A declarat că poporul ucrainean nu există. A făcut pasul înspâmântător de la strategie la genocid.

Vladimir Putin este adesea comparat, pe drept, cu Adolf Hitler. Psihologic, cred că e ceva aici. Ambii erau complexaţi de carieră, mincinoşi patologici şi musteau de ură. Dar politica oarbă, de agresiune, a Rusiei putiniste este comparabilă mai degrabă cu a Japoniei imperiale în anii 1930-1940.

Ambele imperii au ridicat anti-occidentalismul la rangul de principiu fundamental de politică externă. Ambele se bazează pe proiecţia de forţă brută. Ambele urmăresc amenajarea unei bule de influenţă exclusivă. În cazul imperiului nipon, "Sfera asiatică de co-prosperitate", iar în cazul Rusiei, "străinătatea apropiată". Ambele sunt animate de un naţionalism violent. Ambele încurajează militarii să comită crime de război.

Din motive oportiniste, pe moment China comunistă se abţine să ia măsuri împotriva Rusiei. În fond, regimului de la Pekin îi convine ca cei doi rivali istorici să se consume unul pe celălalt. Dar este o chestiune de timp până ce socotelile Chinei comuniste vor cere ca regimul de la Moscova să fie pus la locul său.

Până atunci, Rusia a reuşit să taie punţile cu Europa de Vest şi cu Statele Unite. Să spunem că acesta era un risc calculat. Dar şi cu Europa Centrală şi de Est. Şi cu practic oricine altcineva. La ultima înfăţişare a ministrului de externe rus, prin video, aproape întreaga lume diplomatică i-a întors spatele şi a ieşit din sală. Putin a intrat în faza negării realităţii. La fel ca împăratul japonez, care nici măcar în declaraţia care recunoştea înfrângerea nu s-a putut abţine: "Războiul nu a evoluat necesar în avantajul Japoniei".