Monstruoasa răzbunare a jucăriilor stricate

Cînd un politician de talia şi experienţa Cancelarului Germaniei, Angela Merkel, spune public că pentru Europa a venit vremea să ia act de realitate, Alianţa Nord Atlantică nu mai funcţionează după principiul "Unul pentru toţi, toţi pentru unul", statele membre nu mai pot fi sigure de postura şi contribuţia Statelor Unite la securitatea lor, nu se mai pot încredinţa, aşa cum au făcut-o jumătate de secol, cuvîntului şi angajamentelor sigilate în tratate ale unei Americi, mai nou, plină de contradicţii şi resentimente, dacă nu faţă de Europa, în ansamblu, cu siguranţă faţă de varianta euro-germană care colorează tot mai intens harta politică a Vechiului Continent, atunci putem spune, fără frică de greşeală: de astăzi înainte, lumea nu mai este aceeaşi cu cea în care am încheiat ziua de ieri!

Sigur, înainte să o luăm la vale pe această cărare, se poate pune un apostrof. Poate că aceasta este doar părerea unui politician obosit, în general, ca la orice sfîrşit de carieră şi obosit, în special, de frecuşurile şi şicanele din relaţiile germano-americane ale ultimilor zece ani. Un politician care, la instalarea noului locatar al Casei Albe nu numai că nu a primit semnalul unei schimbări binevoitoare, dimpotrivă, s-a trezit cu un snop de măciuci în cap, peste mîini şi peste picioare, ca un hoţ prins în grădina cu pomi roditori a megieşului, trăgînd după el traista încărcată de roadele furate. Poate că Donald Trump, un Preşedinte capabil să sară în nici două luni de la "Nato este depăşit", la "M-am răzgîndit, Nato nu este depăşit" (!!!), ar putea să facă într-un viitor, nu neapărat prea îndepărtat, şi saltul de la "Germanii sunt răi, sunt foarte răi!", la "Germanii sunt aliaţii noştri cei mai puternici şi cei mai de preţ, nu doar în Europa". La urma, urmei, în "Lumea lui Trump", nimeni nu ştie pe unde trece graniţa dintre posibil şi imposibil. În sfîrşit, poate că după cei 45 de ani de rigoare, forţă şi inamovibilitate strategică, urmaţi, din 1990, de un deceniu şi jumătate de grave bîlbîieli, experimente şi joaca de-a "NATO este ceea ce vrem noi să fie şi poate să fie orice", pe principiul "Nu se sparge nu se strică, NATO, iaca, se ridică", la care s-au dedat tot felul de neaveniţi şi închipuiţi inovatori cu acces la decizii de nivel înalt, este timpul unei reaşezări a organizaţiei, a unei refundamentări, proces în care, pentru un moment, totul şi toate pot şi trebuie să fie puse sub semnul întrebării, pentru ca noile alegeri, noile opţiuni strategice, să fie clare şi deplin asumate de aliaţi, cu toate consecinţele ce decurg în plan politic şi militar. Poate că, simbolic (nu neapărat tehnic), este momentul ca Tratatul Atlanticului de Nord să fie încă o dată semnat şi ratificat! Din păcate, nu prea sunt semne că ne îndreptăm spre această variantă, utilă şi fericită. Dimpotrivă, atmosfera seamănă, rău prevestitor, cu cea în care o altă generaţie de politicieni a hotărît să se supere pe jucăriile securităţii colective şi să arunce la gunoi "netrebuincioasele" instrumente. Este epoca interbelică. Atunci, Germania avea o problemă masivă de pierdere de statut internaţional şi de putere, ceea ce a generat rapid forţele şi sprijinul politic, intern şi extern, pentru o "politică de recuperare". Astăzi, după încheierea războiului rece şi ieşirea din scenă a URSS, Rusia este în acest tip de parcurs. Atunci, Germania, semnatară a Pactului Briand-Kellog şi membră a Ligii Naţiunilor, a hotărît că aceste instrumente internaţionale nu îi mai sunt de folos, dimpotrivă, o îngrădesc în realizarea obiectivelor sale politice, majore. Astăzi, centre importante politice din Statele Unite se apropie tot mai ameninţător de poziţia conform căreia atît ONU, cît şi NATO au devenit mai degrabă piedici în calea noilor obiective strategice americane, decît instrumente utile. Concomitent, Rusia a pus şi ea umărul, cît a putut, la distrugerea credibilităţii şi capacităţii de acţiune a ONU. Atunci, Marea Britanie, în virtutea logicii "balanţei de putere", a susţinut Germania în parcursul ei menit să îi reacrediteze statutul de "putere europeană cu drepturi egale" în rîndul celorlalte mari puteri. Astăzi, jocul acesta îl face Germania în relaţia cu Rusia. Atunci, Germania a început un program masiv de creştere a producţiei şi a capacităţilor militare, susţinut de un uriaş efort ştiinţific, tehnologic şi financiar. Astăzi, Rusia, China şi o seamă de alte state, mai puţin semnificative ca statut de putere, dar cu impact major în ecuaţia globală de securitate, sunt angajate în acelaşi parcurs. Atunci, ca şi acum, în timpul unei singure generaţii, mediul politic a schimbat percepţia publică asupra războiului, de la "Aşa ceva nu trebuie să se mai întîmple niciodată", la "Războiul este posibil, necesar şi util, cu condiţia să controlăm condiţiile în care se desfăşoară"(!!!).

Politicienii Europei şi ai Americii care s-au săturat de instituţiile securităţii colective, aşa cum sunt ele, vechi, primitive, rău croite, cu capacităţi limitate şi cu toate păcatele reale ori inventate care li se mai pot pune pe cap, înainte să le arunce la lada de gunoi a istoriei, ar face bine să ia un mic răgaz, să şadă oleacă şi să caute răspuns la o anume întrebare: cum se face că au ajuns să gîndească şi să îşi îndrepte deciziile în aceeaşi direcţie şi către acelaşi obiectiv spre care Moscova se străduieşte din 1991 (de la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia!) să îi îndrepte??? Cum se face că în 2018 au ajuns să se exprime aproape în aceiaşi termeni în care propaganda sovietică şi post-sovietică se exprimă, încă din anii 90, conform cărora, după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, NATO nu mai are obiect, este un impediment, este o instituţie vetustă, blochează capacitatea de acţiune în spaţiul strategic, mai ales pentru Statele Unite, este irelevantă pentru securitatea Europei, care nu mai este ameninţată de nimic şi de nimeni, fiecare trebuie să fie responsabil pentru securitatea proprie, nu ne mai putem încrede în ajutorul, sprijinul, altcuiva etc... etc... etc???

Cu acest răspuns, ne sunt datori marii politicieni ai Europei şi Americii, înainte să o ia la vale, cu aceeaşi inconştienţă şi lipsă de răspundere precum cei din generaţiile trecute, spre un alt dezastru, o altă devastare a lumii, cu milioane de morţi în cîteva zile, luni sau ani, cu alte generaţii de sacrificiu, la propriu, nu doar la figurat, înainte să ne confruntăm cu răzbunarea monstruoasă a "jucăriilor stricate". Oricît am aprecia "ironia" istoriei atît de dragă postmoderniştilor, "gluma" unui conflict militar de amploare continentală sau globală, declanşat dintr-o altă "eroare politică de calcul", ori mînat de setea adictivă a nou veniţilor la masa "Marelui Joc" de a plusa mize tot mai mari la ruleta puterii, de care se îmbolnăveşte în fiecare generaţie cîte un personaj cu greutate istorică, după reţeta arhetipală descrisă de Dostoievski (Jucătorul), trebuie repede şi definitiv scoasă din catalogul practicabilelor.

Noroc cu România, că noi ne-am atins obiectivele la reuniunea NATO şi, fie vremea cît de rea, rachete avem, Deveselu avem, parteneriat cu America avem, strategic vericule, ce te joci?!! ...vorba românului, care-i baiul?... insulă de stabilitate...!

Doamne, fără de hotar este Grădina Ta şi Adevărul Cărţii Tale: "Fericiţi cei ce săraci cu duhul"!!!