NATO 15: în căutarea unui nou sanctuar de coerenţă

Un deceniu şi jumătate după ce România a devenit parte la Tratatul Atlanticului de Nord, două lucruri sunt evidente. Primul, din punct de vedere politic, instituţia numită NATO nu mai este astăzi, nici pe departe, aceeaşi cu cea care ne-a deschis porţile acum cincisprezece ani. Al doilea, gradul de securitate al lumii, în general, şi al ariei geopolitice în care România se găseşte, în special, descrie, în toată această perioadă, o curbă descendentă. Ca rezultat, arborescenţa riscurilor de securitate a devenit mai bogată şi presează în mult mai mare măsură asupra dinamicii politice în ţările membre, respectiv, în relaţiile dintre ele.

Cum poate o instituţie care nu a schimbat nici măcar o virgulă din textul său fondator să se schimbe atît de mult într-un deceniu şi jumătate? Răs­punsul trebuie căutat în dinamica politică la nivel global şi în consecinţele acesteia. La vremea cînd România devenea parte a NATO, ceva se schimbase deja, radical, în postura organizaţiei: relaţia cu Rusia. Spre deosebire de era războiului rece, în care URSS era, oficial, competitorul-inamic în plan militar şi politic, cel căruia NATO trebuia să fie pregătită să-i facă faţă, inclusiv prin angajarea componentei nucleare a puterii sale militare, Rusia a primit statutul de competitor-cooperant, ceea ce reducea aproape de zero posibilitatea unei confruntări militare.

Acest unic fapt a dus la modificarea structurii instituţionale a NATO pentru a face loc Consiliului de cooperare cu Rusia, Parteneriatului special cu Ucraina şi, pînă la integrarea efectivă, Parteneriatului pentru pace cu ţările foste membre ale Tratatului de la Varşovia. Pentru a consolida politica sa de recuperare forţată a statutului rezervat altă dată, la nivel strategic, URSS, regimul putinian a sacrificat fără nici o ezitare relaţia de cooperare cu NATO, aducînd-o din nou în postura vremurilor războiului rece, aceea de inamic ireductibil. Premisele politice care prezidaseră relaţiile SUA-URSS în era Gorbaciov, respectiv SUA-Rusia erei Elţîn, au fost rapid şi total dizolvate. De atunci, atît Statele Unite cît şi actorii majori ai scenei europene sunt în căutarea "cheiei" de resetare a relaţiilor cu Kremlinul. Nu-i de mirare că nimeni nu o găseşte; ea zace în adîncurile Puţului fără fund, unde a zvîrlit-o Vladimir Putin acum mai bine de zece ani, nu fără un surîs sarcastic în colţul gurii. Al doilea tronson al schimbărilor politice fundamentale în cadrul NATO priveşte chiar relaţia transatlantică, SUA-Europa. O relaţie fără fisură, chiar dacă cu nenumărate probleme, în timpul războiului rece şi în perioada primului deceniu după marea reunificare a continentului european. Noua şi, acum cincisprezece ani, nu tocmai uşor vizibila axă de tensiune creată: Washing­ton-Berlin. Londra a aderat spontan, de partea americană, desigur! Tensiunea ţinută diplomatic sub control în timpul celor două mandate Obama, a "explodat" fără menajamente în faţa doamnei Merkel, de la prima întîlnire oficială cu Trump. De atunci, adică în ultimii doi ani, inconsistenţele şi incoerenţele politice ale administraţiei Trump nu au făcut decît să adauge semnificativ la decredibilizarea relaţiilor transatlantice şi la slăbirea garanţiilor americane pentru securitatea Europei, parte esenţială, constitutivă, a Tratatului care stă la baza NATO. Dacă mai era nevoie de vreo dovadă a consecinţelor dezastruoase care au rezultat din slăbirea politică a NATO, atunci este suficient să amintim că Rusia putiniană a ales exact această perioadă critică în istoria alianţei pentru a "rezolva" anexarea Crimeei, parte integrantă a teritoriului de stat al Ucrainei, statut de drept internaţional recunoscut, ca atare, în toate tratatele la care Ucraina şi Rusia sunt parte, inclusiv tratatul lor bilateral, din 1997 (Tratat de prietenie, cooperare şi parteneriat!!!). În sfîrşit, să mai consemnăm şi consecinţele rupturii instituţionale a Marii Britanii de Uniunea Europeană, care va afecta, la rîndul ei, pe termen lung, coerenţa politică a NATO.

Dacă ar face cineva evaluarea statutului de securitate al României, referindu-se la condiţiile de acum 15 ani, ar trebui să spună, fără ezitare şi cu deplină îndreptăţire, că am făcut un pas uriaş înainte, în teritoriul unui tip special de securitate colectivă consolidată, fără precedent în istoria noastră, care include, simultan, trei elemente: relaţia strategică cu SUA, apartenenţa la NATO, respectiv la Uniunea Europeană. Dacă facem aceeaşi evaluare de securitate, cu referire, de data aceasta, la arbores­cenţa îmbogăţită a factorilor de insecuritate dezvoltaţi în acest deceniu şi jumătate, atunci este inevitabil să recunoaştem că tensiunile din zona imediată de vecinătate, Ucraina şi spaţiul Mării Negre, la care se adaugă evoluţiile politice din Turcia pe aceeaşi direcţie a inconsistenţei şi slăbirii coerenţei NATO, au contribuit şi contribuie la acutizarea fără precedent a tensiunilor specifice scenariilor de conflict în care România este vizată sau ar putea fi absorbită. După o lungă perioadă istorică, România este obligată, de realităţile lumii sale imediate, să se pregătească pentru eventualităţi conflictuale care o vizează direct şi fără echivoc.

Dacă o va face mai bine ca altă dată, cînd n-a făcut-o mai deloc, ori rău de tot, asta vom şti, poate, peste alt deceniu şi jumătate. Dacă vom mai avea acest răgaz, desigur!