Nedovedit!

Că Justiţia e folosită acum ca o maşină de spălat nu mai e un secret pentru nimeni. Ascunşi după avocaţi bine plătiţi, marii rechini ai economiei dau, veseli, interviuri pe treptele Parchetului, acuzând "lipsa de procedură". Dar lipsa de dreptate? Asta nu se mai pune, desigur. Suntem în drum spre o democraţie pur formală, unde votul este organizat doar pentru a se respecta anumite "proceduri", unde indolenţa din administraţie se baricadea­ză în spatele altor "proceduri", iar contractele grase ale capitaliştilor oficiali sunt acordate tot pe criterii "procedurale".

Ultima găselniţă în domeniu este "prezumţia de nevinovăţie". Are un efect garantat, precum detergenţii din reclame. Presari puţin peste orice acuzaţie şi iese alb. Ai un bandit care a dat în cap, ziua în amiaza-mare? Sau un ministru care cară caltaboşi şi plicuri cu bani în transmisie directă? Spui că se aplică "prezumţia de nevinovăţie" şi ceri să înceteze orice discuţie, pentru a le lăsa timpul de a ne exaspera cu explicaţii absurde pe la toate talk-show-urile. Totul e o diversiune, fireşte, a aceloraşi avocaţi, pe cât de cinici, pe atât de incompetenţi. În fond, "prezumţia de nevinovăţie" nu e decât o cerinţă aplicabilă, într-un tribunal, unui judecător sau juriu, nicidecum ceva care se poate cere opiniei private, prin natura sa liberă să presupună orice. Mai mult, teoria evidenţei juridice mai are o parte pe care avocaţii uită să o menţioneze: probabilitatea. În natura lor, majoritatea pronunţărilor juridice sunt, cu necesitate, probabile. Aceasta e teoria evidenţei "dincolo de orice îndoială rezonabilă" (beyond reasonable doubt). Cu alte cuvinte, niciun tribunal normal nu poate cere o dovadă absolută, ultimă şi totală, gravată în granitul etern al Raţiunii, ci doar probe care să-l indice cu maximă probabilitate, dar nu mai mult, pe vinovat.

Într-o ţară cu judecători care joacă în filme porno sau au dosar de turnător, poate că s-ar impune şi o folosire mai reţinută a cuvântului "nevinovat". Iar pentru aceasta, am şi o modestă propunere.

Să trecem la sistemul scoţian. În materie de verdicte, Scoţia are o procedură aparte. În loc să aibă două verdicte posibile: "vinovat" şi "nevinovat", scoţienii mai au şi un al treilea: "nedovedit". În esenţă, un juriu declară cazul "nedovedit" atunci când nu e convins că acuzarea a produs dovezi concludente pentru a stabili vinovăţia acuzatului, dar, pe de altă parte, există o probabilitate ca unele din faptele imputate să fie adevărate. În practica juridică nu există diferenţe între "nedovedit" şi "nevinovat": în ambele situaţii, acuzatul e liber. Diferenţa este în natura percepţiei publice.

Jurisprudenţa scoţiană este, la origine, un amestec venerabil între dreptul comun (ius commune) şi o parte a dreptului roman (ius civile), dar verdictul "nedovedit" este o invenţie a epocii moderne, apărută pe fondul disensiunilor religioase din Marea Britanie a secolului al XVIII-lea. El nu e cu mult mai vechi, aşadar, decât Codul Civil francez pe baza căruia se presupune că e derivat sistemul de drept românesc.

O reformă a Justiţiei din România ar trebui să includă o reformă a regulilor verdictului judiciar. Verdictele standard ar trebui să fie "vinovat" şi "nedovedit", urmând ca pentru "nevinovat" să existe cerinţa ca apărarea să dovedească ea însăşi nevinovăţia, cu probe temeinice, la rândul lor dincolo de orice îndoială rezonabilă. Astfel putem preveni ca aparatul Justiţiei să funcţioneze ca o spălătorie publică.

Moralmente însă, ar fi aceas­ta o poziţie sustenabilă? Oare acuzatul nu are totuşi dreptul de a fi presupus nevinovat, în toate înţelesurile termenului, până în clipa în care, eventual, acuzarea produce, în fine, dovezile cerute?

Eu cred că nu. Nu e o întâmplare că acest tip de verdict, "nedovedit", a apărut în Scoţia, o ţară a cărei confesiune e o formă austeră de protes­tantism, prezbiterianismul. Teologia calvinistă, cu accentul pus pe predeterminare şi pe perversitatea naturii omeneşti, este eminamente compatibilă cu pesimismul moral presupus de verdictul "nedovedit". Noi, în această ţară, tot vorbim despre "reforma morală". Dar ea nu poate însemna nicidecum, cred, o staţionare în apele călduţe ale optimis­mului mioritic. Realitatea este că, în natura sa, individul nu e deloc inocent prin definiţie. Nici colectiv nu suntem o societate de îngeri. Aşa cum ştiau şi moraliştii clasici, inocenţa e o stare la care se ajunge după un efort considerabil. Nu e o stare pe care să o reclamăm ca pe un drept divin.

Şi mai e un motiv pentru care ar trebui să schimbăm sis­temul verdictelor judiciare. Adevărul e că suntem, cu toţii, vinovaţi pentru ce se petrece cu această ţară. Prea mult am aşteptat de la politicieni care şi-au dat, cu vârf şi îndesat, măsura răutăţii. Prea mulţi am stat acasă sau ne-am mulţumit doar să introducem o hârtie într-o cutie, o dată la patru ani, crezând că totul ar trebui să se învârtă, automat, în jurul acestui reper. În ce ne priveşte, noi încă nu am dovedit nimic.