Nepătrunsele mistere ale trezirii la români

La capitolul exerciţii colective absolut necesare dezvoltării istorice, românii n-au stat niciodată prea bine.

Iar dintre toate, "trezirea" ne-a ieşit dintotdeauna cel mai prost.

La 1877, ne-am trezit direct în focul luptelor pe redutele de la Plevna şi Vidin, dar nici atunci de tot, aşa încît în retragerea lor glorioasă, armatele aliatei noas-tre, Rusia, au luat cu ele, odată cu eterna noastră recunoştinţă, şi o bucată din Basarabia.

Abia atunci ne-am trezit de-a binelea, dar era prea tîrziu.

Nu ne-am trezit bine nici cînd s-a bulucit peste noi istoria lui 1918, aşa că în doar cîteva luni de război, teritoriul controlat de Guvernul Româ-niei abia dacă mai depăşea arealul a două judeţe în jurul Iaşilor.

Restul era sub ocupaţie.

Ne-am trezit mai la spartul tîrgului, ba chiar am dat o mînă de ajutor pentru ieşirea grăbită din istorie a primei Republici Ungare a Sovietelor, atrăgându-ne definitiv mînia şi răzbunarea lui Lenin.

Aia cu tezaurul, din care nu ne-am trezit nici pînă astăzi.

S-a apropiat cu paşi repezi al doilea război mondial şi noi tot nu eram treji.

Nici cînd a dat peste noi "prietenia lui Hitler", nici cînd s-a semnat Pactul Ribbentropp-Molotov, nici cînd ne-a lovit în moalele capului ultimatumul Sovietic prin care am cedat "de bună voie şi nesiliţi de nimeni" nu doar o parte din Basarabia, ci şi ţinuturi din Herţa şi Bucovina.

Cînd am fi vrut noi să ne trezim, era deja prea tîrziu, chiar şi la sfîrşitul războiului, pentru că fusesem deja incluşi, prin bunăvoinţa URSS şi cu acordul tacit al restului puterilor învingătoare, în categoria juridică a agresorilor pentru care nu a existat decît soluţia capitulării necondiţionate şi mai ales, povara despăgubirilor de război.

Incasate integral de URSS, de noua noastră vecină şi prietenă care a avut grijă, între altele, să ne dăruie în locul culturii naţionale, limba rusă cîntînd; în locul regatului, o republică nou-nouţă, cu conducere de partid şi de stat cu tot, iar la pachet şi Regiunea Autonomă Maghiară, ca poliţă de asigurare că Bucureştiul şi Budapesta vor fi mereu în competiţie pentru bunăvoinţa Moscovei.

Din mrejele stalinismului n-am avut timp să ne trezim, că prea a fost scurtă şi imprevizibilă perioada de final, aşa că micul dezgheţ al lui Hrusciov a trecut pe lîngă noi.

Am adormit din nou, aproape fericiţi, mai ales după 1968, pe cîntecul de sirenă, aia a lui Vasile Roaită, remixat de echipa de zgomote a lui Ceauşescu.

Şi aşa am rămas, adică adormiţi, pînă în 1989, cînd, fie vorba între noi, un ceas deşteptător special, potrivit la ora Timişoarei din Decembrie, a sunat pentru cei cîţiva care au avut tăria să-i audă soneria, chiar înainte de a se pune în funcţiune mecanismul deşteptător.

După care, am adormit de voie în sunetele melodioase, ori în vacarmul certurilor, dintre găştile de partid care se întreceau să reformeze totul şi nimic, de cu ziuă, pînă-n seara, aşa... vreo 20 de ani.

Nu ne-am trezit nici la primul eşec, nici la al doilea, nici la al treilea şi nu ne-am fi trezit nici la următorul, poate, dacă n-ar fi strigat cineva la megafon: "ferea la peronul doi că vine criza!". Balaurul acela mare şi fioros de care ne-am făcut descîntece, dar n-a ajutat la nimic, iar acum stă să dea cu roţile peste noi şi în lift.

Ei!, nu ne-am trezit la începtul crizei, dar acum, în toi, cînd guvernul taie otova în carnea vie a nesimţiririi salariilor bugetare şi a pensiilor, cu excepţia celor de partid, se-nţelege?

Nici acum n-o să ne trezim? Ba da! Tot aşa cum, poate, au fost destui români treji şi la 1877 şi la 1918 şi la 1940 şi cu siguranţă şi în 1968, ori după aceea.

Problema este că, deşi treji, ro-mânii n-au ştiut aproape niciodată încotro să o ia şi ce să facă pentru a feri întreaga comunitate de răul care stătea deja să dea peste noi, toţi.

Iar, de cele mai multe ori, cînd s-au hotărît să facă ceva, au ales calea greşită, ori pe aceea care a impus cele mai ruinătoare costuri.

Spre deosebire de noi, alte societăţi au dezvoltat temeinic şi de multă vreme elementele "culturii alternative".

Există naţiuni care, chiar dacă au trebuit să plătească cu sîngele elitelor regale sau "alese" au dezvoltat mereu alternative, în toate situaţiile, mai ales în cele cu grad mare de incertitudine.

Cu orice preţ, colectivitatea a ţinut deschise, măcar pentru momentele limită, cel puţin două căi de ieşire şi a avut pregătite pentru fiecare oamenii şi soluţiile, chiar şi în forme nefinisate.

Le-au formulat, le-au cîntărit, le-au valorizat, le-au asociat valori esenţiale, chiar şi cînd presupuneau linii de acţiune total disjuncte, le-au ridicat la rang de ideal.

Exerciţiul social al creării alternativelor este constitutiv democraţiei, chiar dacă nu-i este propriu doar ei.

Din nefericire, istoria noastră este impregnată ideologic, nu doar în această perioadă de tranziţie, ci pe tot parcursul modernităţii, de obsesiile elitelor conducătoare, mereu în deficit de credibilitate sau de legitimitate: "linişte socială", "consens", "stabilitate".

Alternativele sunt mereu subversive sau în cel mai bun caz, decretate inutile.

Ca urmare, societatea românească a dezvoltat un fel de fobie şi deci o incapacitate funciară de a crea alternative politice, sociale, profesionale, estetice, ideologice etc.

Convenţionalismul şi conformismul s-au vîndut întotdeauna mai bine şi au adus beneficii mai mari, atît ca strategie individuală, cît şi de grup, în comparaţie cu inovaţia, neliniştea, explozia creatoare, sau căutarea eficientă a alternativei.

Dacă nimic nu este întîmplător pe lumea asta, a oamenilor, şi, cu siguranţă, nimic nu este, atunci poate nici faptul că am ajuns să avem un Imn Naţional care se cheamă "Deşteaptă-te Române", nu este rodul hazardului. Doar că nu ne prea foloseşte, se vede treaba!