Nimic frumos

Cât de rău stăm? Avem nevoie de un criteriu. Scăderea PIB-ului? Numărul de absolvenţi de liceu care îşi imaginează că Sadoveanu e un fotbalist? Procentul voturilor cum­părate de poli­ticieni cu sacoşa prin sate?

Iată ce vă propun: pri­viţi în jur. Indiferent unde sunteţi, ieşiţi afară, priviţi în jur şi căutaţi ceva măreţ, splendid, frumos, făcut de politicienii noştri în ultimii douăzeci de ani. Nu veţi găsi nimic.

În istoria României au fost perioa­de mai bune şi perioade mai rele. Dar nu îmi amintesc vreuna în care indiferenţa la frumos să fie ridicată la rang de principiu de guvernare. De pe vremea lui Vodă Bibescu avem grădina Cişmigiu. Din timpul lui Cuza avem Universitatea din Iaşi. Sub Carol I s-a schimbat faţa României. De atunci avem palatul Peleş ori podul de la Cernavodă. Până şi Carol al II-lea a făcut ceva pentru înfrumuseţarea acestei ţări, de pildă parcul Herăstrău. Dacă ne uităm bine, lucruri notabile s-au făcut şi pe vremea comuniştilor: mă gândesc, nu fără o anume ironie, la clădirea Circului de Stat.

Ce au făcut însă marii noştri "democraţi"? Nu-mi spuneţi că "nu e treaba statului". Se vede că a fost. Au cheltuit sume aiuritoare din Buget. Au acumulat datorii peste datorii. Au primit "ajutoare". Au intervenit în toate domeniile posibile. A rămas de pe urma lor ceva care să ne bucure simţul estetic?

Guvernările trecute, cu toate păcatele lor, tot au avut, pe undeva, şi simţul frumosului. Au înfiinţat muzee şi au deschis grădini botanice. Au bătut poteci prin pădure şi au ridicat Crucea de la Caraiman. Au clădit Arcul de Triumf şi Gara Sinaia. Dar după guvernanţii zilelor de pe urmă?

Unul dintre marile scopuri ale acţiunii politice a fost, dintotdeauna, Frumosul. Asta au ştiut-o mai ales guvernările regale şi aristocratice, dovadă Parisul Regelui-Soare sau regatul Saxoniei, care s-a îmbogăţit de pe urma manufacturilor de porţelanuri. Au ştiut-o şi republicile, de la aceea a Romei, cu Forumul său, până la Veneţia dogilor sau la Washington-ul proiectat, sub primul preşedinte american, de arhitectul francez L"Enfant. În epoca industriei şi tehnologiei moderne frumosul a luat, desigur, şi alte forme, de la turnul inginerului Eiffel până la trenurile de mare viteză. Dar întotdeauna el a rămas o valoare centrală, în funcţie de care posteritatea i-a judecat pe guvernanţi. Frumosul a fost adesea liantul faimosului "contract între generaţii", unindu-i pe oamenii din trecut cu aceia din prezent şi viitor.

Cred că singura excepţie, în ce priveşte România, a fost ultima decadă a regimului Ceauşescu. Atunci a fost promovat un kitsch tentacular. Centre istorice au fost dărâmate, parcuri au fost închise, biserici au fost demolate. Sfera publică s-a umplut de sunetele adulaţiei, iar zvâcnirea maselor, pe stadion, la spectacolele "omagiale", a devenit idee a mişcării colective.

După 1989, guvernanţii nu au mai avut nici mijloacele şi nici îndrăzneala de a mai pune mâna să facă ceva. Planul lor era, oricum, doar să prindă a doua zi cu mâna în buzunarul românilor.

Nu îi condamn în primul rând pentru limitele lor. Îi condamn mai ales pentru limitele pe care ni le-au impus nouă.

Vizitatorul care pune prima dată piciorul în România, îndată ce iese din aeroport, vede peste tot în jur semnele unei Apocalipse a esteticului. Fire întinse peste tot, magazii oribile din tablă ondulată, parcări dezolante lângă supermarket-uri colorate ţipător, păduri tăiate, blocuri-turn iţite dintre elegante vile interbelice. Toate acestea făcute de şmecherii României, cu voie de la Primărie sau de la Guvern. Ridicate în timp ce guvernanţii dădeau din mână a lehamite.

Am căutat o explicaţie a fenomenului, una care să mă ajute să înţeleg nu doar deficitul estetic, ci şi strâmbătatea politicului. Şi mi-am adus aminte de Gara de Nord în anii "90, atunci când era plină de vagabonzi şi de tarabe. Într-un sens, se poate spune că ei exercitau un control asupra locului, în dispreţul ierarhiei "oficiale" a instituţiei. Unul indisociabil de realitatea dezordinii şi mizeriei din jur.

Astfel am realizat că noi confundăm două sensuri ale termenului "putere". Una e puterea ordinară, autoritatea celui care te are "la mână". Aşa au procedat guvernanţii noştri, care ne-au buzunărit printre gunoaiele tranziţiei. Alta este însă puterea supremă, suverană, adevărata putere politică. Ea expune, universal, un principiu al ordinii. De aceea se exprimă, adesea, în registrul sublimului.

Deficitul de frumos este, aşadar, semnul unui defect în natura autorităţii publice. Ultimii ani ai regimului Ceauşescu şi primii ani ai tranziţiei au fost mai distructivi decât ne-am imaginat, pentru că au corodat însăşi noţiunea de "putere", lăsându-ne cu politicieni a căror singură preocupare e contabilitatea bănuţilor pe care i-au extras ca taxe de protecţie şi sub formă de promisiuni deşarte.

Mă întreb uneori ce îşi vor aminti despre noi cei care ne vor urma. Probabil foarte puţine. Am fost indiferenţi cu ei. Ei de ce n-ar fi indiferenţi cu noi?