Nobelul pentru pace şi refluxul democraţiei

Anul acesta, premiul Nobel pentru Pace a fost acordat unor organizaţii din Belarus (Alec Bialiaţki şi Centrul pentru Drepturile Omului Viasna), Rusia (Fundaţia Memorial) şi Ucraina (Centru pentru Libertăţi Civile). În actualul context geopolitic generat de invazia rusă din Ucraina şi atacul general împotriva democraţiei, Comitetul Nobel norvegian a ales să transmită un semnal important privind rolul organizaţiilor societăţii civile nu doar în rezilienţa democratică, în regimurile democratice consolidate, ci şi în combaterea autoritarismului.

Anul trecut deja, premiul primit de Dimitri Mutatov (alături de jurnalista filipineză Maria Ressa) sublinia importanţa libertăţii de exprimare în regimuri iliberale cum este cel din Rusia putinistă. Dar, anul acesta, juriul norvegian a ales să promoveze dreptul de a critica puterea pentru protejarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, în special eforturile incredibile făcute de indivizi şi organizaţii cu asumarea unor riscuri enorme, pentru documentarea crimelor de război şi a abuzurilor împotriva drepturilor omului.

În cei 121 de ani de când a fost instituit, premiul Nobel pentru Pace a fost acordat de 102 ori, căci în perioadele de război şi crize nu era momentul potrivit ca premiul să se acorde.

Astfel, în timpul Primului Război Mondial, între 1914 şi 1918, cu excepţia anului 1917, când Crucea Roşie a fost premiată, premiul nu s-a acordat, aşa cum s-a întâmplat în 1922 şi 1923 sau 1928 şi 1932, apoi pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, între 1939 şi 1944, cu excepţia anului 1944, când tot Crucea Roşie a fost premiată, nici în 1948, ca un omagiu adus lui Gandhi, care fusese asasinat în acel an, nici în 1955 şi 1956 sau 1966 şi 1967, pentru ca ultima dată premiul să nu se acorde în 1972. De o jumătate de secol însă, cu o exactitate de metronom, premiul se acordă an după an. Şi, cam tot de atunci, juriul norvegian a devenit tot mai atent la relaţia dintre democraţie şi pace, ceva ce nu era atât de evident înainte.

Pacea nu este doar simpla absenţă a stării de război - căci astfel ar fi doar o paranteză între două războaie - ci o situaţie de stabilitate produsă de generalizarea democraţiei. E ceea ce, de fapt, credea von Clausewitz atunci când susţinea că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace. Astăzi, când avantajele democraţiei - nu doar ca regim politic, ci şi ca stare de spirit - apar mult mai clar, înţelegem mai bine că războiul este o formă a anti-politicii, un eşec al politicii. De aceea, nu este întâmplător că deprecierea democraţiei în lume - şi punerea sa în defensivă chiar în statele considerate democraţii consolidate - a crescut riscul de război.

Pentru inamicii democraţiei, folosirea războiului este un mijloc de a-şi creşte puterea prin şantajarea statelor democratice. Crezând că reproduc virilitatea invaziilor barbare care au distrus imperiile roman şi bizantin, liderii autoritari de azi îşi manifestă deschis dispreţul faţă de democraţie pe care o consideră un regim slab, lipsit de forţă şi uşor de şantajat. Ce vor ei este să perceapă un nou tip de tribut, sub o altă formă adaptată acestor timpuri, de tip economic, până când vor distruge definitiv democraţia. Vladimir Putin, Recep Erdogan sau Viktor Orban sunt convinşi că democraţia (căreia îi spun uneori cu dispreţ liberală) e un regim depăşit.

Nu e sigur că acordarea premiului Nobel pentru Pace celor trei organizaţii va schimba în mod fundamental desfăşurarea războiului, dar parcă niciodată în ultimele decenii nu am aşteptat mai mult aflarea numelui celor ce vor fi premiaţi. Pentru că este mereu nevoie de modele, iar în vremuri ca acestea, Alec Bialiaţki şi Centrul pentru Drepturile Omului Viasna, Fundaţia Memorial sau Centrul pentru Libertăţi Civile devin repere de democraţie.