Nostalgia "vremurilor bune"

În vreme ce modelul lumii unipolare pare să se năruie, din ce în ce mai mulţi actori politici se întorc spre "vremurile bune" de odinioară. Contestarea modernităţii şi progresului, ofensiva împotriva ştiinţei sau democraţiei făcute în numele "tradiţiei" nu mai sunt simple accidente marginale, venite de la capătul lumii, ci au devenit monedă curentă în lumea aşa zis civilizată. Teza declinului inexorabil al "lumii vechi" este recondiţionată pentru uzul unei lumi fără istorie. Declinul occidentului, al lui Oswald Spengler, scris înaintea primului război mondial, dar publicat după încheierea acestuia, revine un reper al decăderii lumii vechi. Să fie acesta semnul începutului unei recompoziţii durabile a sistemului politic mondial?

În primul plan al acestei ofensive ideologice stă contestarea rolului Americii şi Europei în influenţarea politicii internaţionale. Iar "semnele" nu sunt puţine. Pentru mulţi, America nu reuşeşte să iasă din impasul care a devenit vizibil în noiembrie -decembrie 2000: blocajul intern din cauza "marilor" bătălii politice. Paranteza Obama se va încheia inevitabil în ianuarie 2017, iar între timp geometria politică americană ia forme neeuclidiene neverosimile. Chiar în acest moment, în "cursa" pentru nominalizare pentru alegerile prezidenţiale din 8 noiembrie 2016 "scorul" este de 17 candidaţi pentru investitura republicană în competiţia pentru Casa Albă contra doar 5 pentru democraţi. Şi dacă analizăm mai atent, observăm că doi dintre candidaţii cu şanse sunt reprezentaţii unor familii care au mai deţinut funcţia prezidenţială: Hillary Clinton şi Jeb Bush. Deja familia Bush conduce în acest meci cu trei mandate prezidenţiale [George Bush (1989-1993) şi George Bush jr. (2001-2009)] şi două de vicepreşedinte (George Bush tatăl între 1981-1989), pe când Clintonii nu au reuşit decât două mandate prezidenţiale (Bill Clinton 1993-2001) şi un mandat de secretar de stat (Hillary Clinton 2009-2013). Şi dacă mai luăm în considerare şi o altă candidatură - ce părea iniţial doar insolită, dar acum a devenit simptomatică - a lui Donald Trump, avem imaginea unui spectacol de vodevil.

Privind aceste fapte, s-ar părea că politicienii americani nu par să fi tras învăţăminte din tragi-comedia politico-electorală din noiembrie 2000. Şi asta pentru că încă mai cred că istoria s-a încheiat. Ori, dacă acum 25 de ani, căderea comunismului putea să apară ca un indicator al "sfârşitului istoriei", deja de 15 ani istoria a revenit în matcă. De la entuziasmul lui Francis Fukuyama la situaţia politică, economică şi socială internaţională actuală parcă ar fi trecut secole. Nu doar că între timp, momentul unipolar al influenţei americane a intrat în declin, dar nici modelul european, care părea să reprezinte o alternativă la cel american, nu mai trezeşte entuziasmul. Rolul Americii şi al Europei este contestat, fără însă ca alte formule să apară. Mitul rolului "ţărilor emergente" într-o nouă "ordine mondială" s-a diminuat odată cu criza economică, iar statele, mai ales cele cu regimuri autoritare, s-au repliat şi încearcă să-şi definească un spaţiu vital inspirat, de cele mai multe ori, din politica secolului al XIX-lea. Realismul, dublat de lipsa de încredere în progres, au devenit noile redute ale politicii. Dar ştim din istoria secolului trecut că această "închidere" iluzorie a politicii nu aduce decât amplificarea conflictelor de toate felurile.