Noua geopolitică economică şi militară

La începutul anilor '90, odată cu căderea comunismului, euforia generală avea temeiuri: răspândirea democraţiei în largi zone geografice, la ordinea zilei figurau pluralismul, individualismul, prosperitatea larg accesibilă, tirania părea să se cufunde în istorie... Asia "duduia" economic, UE era "pe val", conflictul în Orientul Mijlociu părea că se atenuează, proliferarea armelor de distrugere în masă nu era acută. Lumea părea că dintr-un tunel sumbru, a intrat pe făgaşul unui progres rapid.

Astăzi nu ai cum să caracterizezi lumea în acelaşi fel: tensiunea în zone vitale pe glob se apropie de incandescenţă, democraţia pare că se ofileşte, inegalitatea economică se adânceşte, autocraţia prinde rădăcini, terorismul şi extremismul au devenit cotidiene, proiectul european scârţâie, pare degradat în mare măsură, multe economii statale o duc de pe azi pe mâine.

Politica în aplicarea ei practică se depărtează, poate irecuperabil, de la scopurile nobile pe care şi le-a asumat. Idealismul dispare, rămâne o retorică găunoasă. Iluziile se spulberă. Reformele sunt lăsate la o parte, în favoarea unei lupte făţise pentru putere, în interiorul statului şi între state. Politica a devenit dintr-un joc "win-win" unul de sumă nulă - dacă cineva câştigă, unii/unul pierd(e).

Volatilitatea sporită enorm erodează din securitatea dorită. Inevitabil, ordinea internaţională existentă - economică, financiară, militară, se clatină periculos. Ea nu mai este recunoscută de mulţi actori, care cer direct un rol mai mare, pornind de la creşterea lor economică, financiară sau militară. Acelaşi globalism pe care l-am lăudat şi explicitat la saţietate ne arată şi o altă faţetă - propagarea spaţială, extrem de rapidă a nocivului. Dacă criza financiară sau economică se declanşează într-un stat, alte economii se contaminează rapid - resursele/medicamentele sunt însă în cantităţi limitate şi atunci se recurge la sacrificii. De aceea, austeritatea ca politică economică a căpătat drept de cetate aşa de rapid în aşa de multe state, în contra criticilor.

Ordinea globală contestată este cea în care SUA au, de atâtea decenii, preeminenţa. Deocamdată, nimeni altcineva nu cere pentru sine rolul conducător; însă se cere un parteneriat bazat pe egalitate. Rusia - în domeniul militar; China - în domeniul economic (deocamdată, doar atât). Şi multe alte state cer parteneriate bazate pe egalitate la nivel regional, atunci când nu speră sau îşi arogă rol de lideri regionali. Rusia a declarat fără echivoc: inadecvarea actualei arhitecturi globale şi regionale, orientate spre NATO, creează o ameninţare permanentă la adresa securităţii internaţionale (strategia Rusiei de securitate naţională-2009).

Interesele naţionale ale noilor jucători se manifestă practic în toate domeniile care dau textura relaţiilor internaţionale - militar, economic, financiar. De exemplu, în domeniul comerţului între state, comerţul SUD-SUD depăşeşte comerţul NORD-SUD cu peste 2 trilioane dolari.

Nu îmi propun o analiză critică a poziţiilor statelor. Scopul acestui articol este de a "fotografia" poziţiile la zi ale unora dintre părţi în domenii în interiorul cărora se configurează ordinea internaţională.

• Cum răspund SUA la aceste provocări?

Ele rămân cantonate în convingerea că trebuie să fie în continuare lider în poziţie exclusivă. Strategia de securitate anunţată în februarie a.c. de către preşedinte insistă asupra "adevărului de necontestat, potrivit căruia America trebuie să fie conducător", că acest "leadership" este indispensabil.

Justificarea acestui rol este dată de "excepţionalismul" american. Ca orice excepţionalism, şi cel american este exclusiv. În plus, în virtutea forţei care îl acompaniază, este un excepţionalism militant, ceea ce complică armonizarea poziţiilor, uneori până la insolubil. El intră astfel "de plano" în contradicţie (potenţial, până la conflict) cu viziunea şi acţiunile altor "actori" majori - la prima aproximaţie, aplicând criteriul militar - cu Rusia, aplicând criteriul economic - cu China. Este de studiat criteriul tehnologic, în asociere cu implicaţiile multiple pe care le poate avea primatul tehnologic asupra reaşezării raporturilor dintre state.

Cel puţin Rusia şi China sunt opuse în termeni neechivoci "leadership"-ului american.

• Rusia cere peremptoriu "parteneriat egal" cu SUA

Rusia nu ar avea angoase să conducă lumea, cel puţin pentru faptul că cere peremptoriu "parteneriat egal" cu SUA. Pentru prima oară după destrămarea URSS, Rusia adaugă demersurilor politice, diplomatice şi economice forţa militară (preluarea Crimeii, susţinerea separatiştilor ruşi în estul Ucrainei). Gambitul său politico-militar a dat roadele scontate - a pierdut din credibilitatea de care se bucura în Vest, suportă sancţiuni, dar a câştigat un teritoriu, plusul de "valoare" fiind incontestabil. Un atu în plus al Rusiei, din perspectiva căreia egalitatea multidimensională cu americanii trebuie să fie pilonul raporturilor ruso-americane. Nu întâmplător, Putin foloseşte frecvent locuţiunea "partenerii noştri americani". Deocamdată, nici unul dintre cei doi mari nu înclină spre amendarea poziţiilor lor. Mai mult, strategia de securitate a Kremlin-ului stipulează că Rusia trebuie să devină "lider mondial", care "să influenţeze problemele globale".

Putin pune în funcţiune - deocamdată, "la rece" - arsenalul militar: creşterea bugetului militar, intensificarea acţiunilor militare care se apropie de graniţa dintre neangajare şi conflict (avioane care survolează îndeaproape spaţiul aerian nerus, manevre militare de amploare transcontinentale - din zona de vecinătate cu Norvegia, statele baltice, Polonia, până în Marea Neagră sugestia oficioasă că Rusia pregătea opţiunea nucleară în timpul conflictului legat de Crimeea, potenţiala plasare de armament nuclear în Crimeea devenită teritoriu rus, pregătirea avionului de transport super greu care va permite transbordarea de militari şi armament greu în câteva ore în cel mai îndepărtat colţ al globului, militarizarea de facto a zonei arctice în pregătirea unei confruntări cu statele occidentale pentru resursele zonei, avertismentul adresat statelor care găzduiesc instalaţii anti-balistice NATO, inclusiv România, că sunt considerate "ţinte legitime") ş.a. În Europa, sunt două state - Polonia şi România - care găzduiesc teritorial asemenea sisteme NATO. Norii se îndesesc! Măcar polonezii au alocat miliarde de dolari pentru constituirea propriului sistem anti-rachete, denumit "scutul Poloniei". Ei înţeleg că securitatea costă. Noi... vagamente ofensaţi, dăm în continuare asigurări ruşilor că este un scut defensiv.

Consolidarea forţei militare "per se" nu este suficientă într-o confruntare "rece cu variaţiuni" pe termen lung. Dacă nu te întăreşti economic, intri în tunelul incertitudinilor: sau mizezi pe forţă (cu riscul unei escaladări, inclusiv nucleare) sau te retragi cu coada între picioare spre "status quo ante".

Rusia a avut sub încarnarea statală anterioară (URSS) o experienţă traumatică, finalizată cu destrămarea Uniunii. În mare parte, deznodământul a fost determinat de o cursă a înarmărilor şi o competiţie pentru influenţa în lume, purtate cu arme inegale - diferenţa uriaşă de potenţial economic între SUA şi URSS. Ultima a clacat, este adevărat, după 4-5 decenii. La scara umanităţii - o fărâmă de timp. La scara individului - un interval de suferinţă pentru atâtea generaţii, în atâtea ţări!

O experienţă care, pe lângă învăţăminte, sădeşte gustul revanşei şi al "recuperării". Putin a inaugurat astfel o nouă etapă în istoria devenirii Rusiei. El a "eliberat" energiile, pozitive şi negative, ale ruşilor, care recent "comprimate" într-un pat al lui Procust, îşi caută o supapă de refulare. Reluarea Crimeii în primăvara lui 2014 a generat creşterea explozivă a popularităţii lui Putin, el fiind uneori pus în galeria istoriei alături de Petru cel Mare. Istoria va decide dacă evaluarea este greşită. Pe lângă lupta pentru expansiune teritorială pe care a dus-o necurmat, Petru cel Mare a fundat şi dezvoltat oraşe şi industrii (militară, construcţii navale, textile ş.a.). Ceea ce nu s-a întâmplat în cazul lui Putin, în cei 15 ani de când se află la conducere. Preliminar cel puţin, Putin nu pare apt să edifice, chiar dacă vrea. El recuperează însă din terenul pierdut. Politica lui ia în esenţă o alură reactivă, ceea ce este insuficient pentru a genera noul, atât de necesar azi pentru avansul unei ţări. Sigur, din cele ce rezultă din varii analize, înzestrarea tehnologică a armatei ruse este deosebită, dar... cât timp realizările rămân cantonate în domeniul militar, avansul societăţii este puţin probabil. De altfel, asta este o "meteahnă" încă din timpurile sovietice, când realizările tehnice aplicate în domeniul militar nu diseminau în domeniul civil.

Putin şi Medvedev recunosc existenţa acestei probleme, inclusiv consecinţele dezastruoase pe termen lung. Dar, în afară de planuri, comisii, conferinţe nu se văd rezultate palpabile.

Situaţia este complicată dramatic de căderea preţului la ţiţei şi alţi purtători de energie, precum şi de sancţiuni. Ce este însă nou? Se pare că Rusia (cel puţin, deocamdată) rezistă la sancţiuni. Nu fără pierderi importante, dar rubla dă semne de stabilizare, investitorii străini se orientează spre companii ruseşti care au făcut profit, ocupând locul liber lăsat de companiile occidentale (vezi comentariul Bloomberg, din 20 martie). În plus, Rusia şi-a asigurat parteneri care nu respectă sancţiunile occidentale (China, Iran ş.a.). Mai mult, în interiorul UE sunt destule voci care dau încredinţare ruşilor că nu vor accepta prelungirea sancţiunilor. Morala - limita de suportabilitate a sancţiunilor de către Rusia este mai înaltă decât au crezut promotorii acestora. În plus, sancţiunile pe termen lung nu mai au eficacitatea din trecut. Apare mai rentabil să previi aplicarea de sancţiuni decât să aplici sancţiuni ineficiente. De altfel, Kissinger, veşnicul pragmatic, într-un interviu acordat THE INDEPENDENT din Marea Britanie din septembrie trecut, sugera că ar fi fost mai productiv să se ia în calcul - înainte de conflictul din Ucraina - preocupările tuturor părţilor, a se citi şi ale Rusiei, că Ucraina nu trebuia pusă în faţa dilemei fatidice "Europa sau Rusia".

• China gândeşte "en avant", în secole şi milenii

China este gigantul care îşi afirmă, accelerat şi inexorabil, rolul în conducerea lumii la paritate cu locul său în economia lumii. În acest scop îşi eliberează economia de influenţa pe care o pot exercita marile conglomerate internaţionale (a se vedea măsurile tot mai restrictive luate împotriva companiilor americane, germane şi altele, care au încă o prezenţă masivă în economie). Îşi extinde forţa militară pe care începe să o proiecteze în afara teritoriului său continental - portavioanele vor avea, se pare, rolul principal (au deja portavionul modernizat, cumpărat de la Ucraina şi în prezent îşi construiesc singuri următorul portavion). Pregătirea "saltului în afară" include proiecte noi - revitalizarea vechiului drum al mătăsii, în ediţie modernă - ieşire spre Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi Europa, precum şi coridorul China-Pakistan (cu ieşire spre Africa şi Europa) - proiect văzut cu îngrijorare de către India şi SUA, angajarea statelor din sud (Drumul maritim al mătăsii). China are în vedere şi un nou canal Atlantic-Pacific săpat pe teritoriul Nicaragua (40 miliarde dolari), pe care să îl administreze în următorii 50 de ani. Greu de găsit o provocare mai mare la adresa intereselor economice americane. Sunt noi opţiuni, create datorită forţei sale economice şi financiare uluitoare, care îi oferă practic o conectivitate internaţională fizică "tous azimuts".

China, spre deosebire de mulţi, gândeşte "en avant", în secole şi milenii. "Schiţa" strategiei de securitate naţională, adoptată în ianuarie anul curent, avertizează asupra pericolelor "imprevizibile şi fără precedent", atât în interior, cât şi în exterior. Sunt identificate trei domenii legate de securitate: "relaţiile dintre marile puteri, securitatea în vecinătatea imediată şi cooperarea între ţările în curs de dezvoltare".

Este rezonabil să presupui că în raporturile dintre mari puteri, China nu are în vedere menţinerea "status quo", ci modificarea acestuia, care să-i ofere statut de egalitate între egali. De altfel, potrivit analiştilor, avem deja de-a face cu o rivalitate strategică sino-americană.

Să remarcăm asemănarea între conceptul chinez al "vecinătăţii imediate" şi cel rusesc, al "străinătăţii apropiate" pus în circulaţie în 1992, la scurt timp după destrămarea URSS. Marile puteri de multe ori gândesc şi acţionează asemănător... Dincolo de împrejurările specifice ale vehiculării conceptului în fiecare din cele două state, conţinutul este acelaşi: definirea unei zone limitrofe teritoriului naţional în care statul respectiv îşi arogă interese speciale. În ultimă instanţă, conflictul din Crimeea din martie 2014 care a dus la înglobarea acesteia în teritoriul Rusiei nu este decât o manifestare a punerii în practică a intereselor ruseşti în "străinătatea apropiată".

În cazul Chinei, "securitatea în vecinătatea imediată (apropiată)" acoperă un teritoriu (uscat şi ocean) suficient de larg încât să ofere un scut/barieră de protecţie în cazul unui conflict în care China ar fi antrenată. În minte răsare ca exemplu spaţiul maritim al Mării Chinei de sud şi o serie de insule - disputate cu Vietnam, Japonia, Brunei, Taiwan, Malayesia. "Vecinătatea imediată" chineză exclude interesele altor mari puteri. Iar poziţia Chinei este categorică. Nu mai departe decât în 21 martie curent, agenţia oficială chineză de ştiri cere SUA să renunţe la rolul de "chibiţ de pe margine" în problemele din Marea Chinei de Sud.

Războiul chino-vietnamez din februarie-martie 1979 a fost ultimul conflict în care China a fost angajată ("lecţie", spun chinezii, administrată Vietnamului). De atunci, a urmat o perioadă de non-conflict de circa 35 de ani (exceptând crizele "interne" între China şi Taiwan). Remarcabil, ţinând cont că în cei 30 de ani anteriori China a fost parte beligerantă în 4 războaie/conflicte armate - războiul din Koreea; războiul cu India; conflictul cu URSS şi războiul cu Vietnam. Nu mai vorbim de perioadele traumatice interne din acelaşi interval: marile "salturi înainte", revoluţia culturală, lichidarea "bandei celor patru". Intervalul de după războiul cu Vietnamul a fost benefic: China s-a autoedificat economic, şi-a asumat o identitate distinctă şi respectată pe plan internaţional, identitate pe care continuă să şi-o definească.

Conceptul "ascensiunii paşnice" internaţionale, pe care îl promova Den Siao Ping la începutul anilor "80 ai secolului precedent, în formula sa actuală - "internaţionalism cooperant", este într-o anumită măsură contestat în dezbaterile din China. Argumentul că o mare putere nu poate să se ridice/afirme paşnic, ci în confruntare cu puterile deja existente este punctul de sprijin al celor ce cred că politica chineză trebuie să fie militant asertivă. Este o chestiune de viitor relativ apropiat.

Rivalitatea sino-americană nu a intrat (încă) în domeniul militar, dar economic şi financiar se vede "cu ochiul liber". Aserţiunea se poate exemplifica cu o serie de cazuri recente - bănci internaţionale noi, fără participarea SUA, cazul cursurilor de schimb, tazaurizarea aurului ş.a.

Banca Asiatică pentru Investiţii în Infrastructură (AIIB - acronim în engleză), iniţiativă recentă pur chineză - lansată în octombrie 2013, în Bali, Indonezia, a fost înfiinţată în 2014. Termenul limită pentru aderare ca membru fondator este 31 martie 2015. Au aderat deja state majore din UE - Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Luxemburg. Din Asia au aderat multe state, lipsind Japonia (care găzduieşte Banca Asiatică de Dezvoltare şi care este aliat fidel al SUA). Se pare că va adera în curând şi Elveţia.

Ce s-a întâmplat în UE? Pe principiul că "interesele comune sunt în mod absolut pe primul loc, iar înaintea lor este interesul propriu", "marii granzi" ai UE nu au socotit necesar să se consulte cu ceilalţi membri ai uniunii şi nici cu oficialii UE. Sunt, de facto, aceiaşi critici care au obiectat sau obiectează la proiecte pe care China le iniţiază în state mai mici, membre ale UE. Adevărat, cei mari din UE s-au consultat între ei. Doar că britanicii au sărit primii în trenul care se urnea din gară, cu locomotiva chineză. În Asia, aliaţi şi prieteni fideli tradiţionali ai SUA au aderat şi ei: Noua Zeelandă, Singapore, Tailanda. Una peste alta, dintr-o anumită perspectivă, componenţa membrilor noii bănci a şubrezit rolul de lider pe plan internaţional al SUA.

Banca a fost înfiinţată ca urmare a nemulţumirii Chinei de a i se acorda un rol mai mare în conducerea FMI şi Băncii Mondiale, la nivelul forţei şi contribuţiei sale economice (deşi există un acord încă din 2010, neratificat de către Congresul SUA). Banca este considerată un concurent direct al Băncii Mondiale de la Washington, precum şi al Băncii Asiatice de dezvoltare de la Tokio, toate având pe fond acelaşi obiect de activitate.

Evenimentul arată că "diplomaţia chineză a carnetului de cecuri" este mai puternică decât apartenenţa la lumea occidentală, la UE. Dacă banca va funcţiona la parametrii plănuiţi, atunci structura globală de "guvernanţă economică" se modifică radical, SUA făcând loc, de voie - de nevoie, Chinei. Chinezii jubilează, agenţia lor de ştiri apreciind că strugurii acri pe care îi vede US în noua bancă plasează America în "izolare şi ipocrizie".

Există şi un argument pe care China îl invocă pe bună dreptate - ani de zile, occidentalii au cerut Chinei să îşi "recicleze" enormul surplus al balanţei comerciale (pe lângă criticile legate de menţinerea cursului yuan-ului la un nivel puternic subevaluat) investind în proiecte de infrastructură în statele în curs de dezvoltare. Voila! Iată ca se întâmplă, dar într-o structură diferită de cea pe care contau occidentalii (prin Banca Mondială). Nu va fi de mirare ca principalele firme constructoare ale proiectelor ce vor fi aprobate de către conducerea (chineză) a băncii să fie chineze: experienţă au, forţă de muncă calificată au, finanţarea este asigurată, pot câştiga licitaţii, oricât de transparente doresc occidentalii. Pe ce se bat participanţii? Pe un business de construcţii de 8 trilioane dolari (nu prea sunt obişnuit să scriu asemenea cifre) între 2010-2020. La asemenea dimensiuni este posibil ca proiectul AIIB să devină instrument al politicii externe chineze. Cu un rictus figurativ, se poate aprecia plăcerea chinezilor că SUA nu sunt membri ai AIIB.

Atracţia afacerilor potenţiale i-a făcut pe aliaţii occidentali să ignore avertismentele SUA, manifestarea de către Washington a unei împotriviri fără echivoc faţă de un proiect economic-financiar de mare anvergură (capital iniţial - 50 miliarde dolari) în care China are rolul de prim solist (este cel mai mare acţionar). Marea Britanie şi-a exprimat direct aşteptările - speră ca Londra să devină principala platformă de tranzacţionare a yuan-ului în afara Asiei. La început de martie, parlamentul britanic a aprobat participarea la capitalul băncii - prima putere occidentală care a luat decizia (din nou, în pofida nemulţumirii americane). Britanicii au "premoniţia" că nimic nu va putea stopa yuan-ul să devină valuta internaţională căutată şi vor să se plaseze pe poziţia de partener preferat al chinezilor în domeniul financiar. Nici vorbă că britanicii ar fi deranjaţi de ascensiunea previzibilă a yuan-ului. Ceea ce ar ştirbi rolul dolarului - ceea ce vor statele BRIC şi China. La urma urmei, Marea Britanie a trecut cu ceva decenii în urmă prin experienţa cu gust de acru - când lira a încetat să mai fie valuta de rezervă a lumii. "Sic transit gloria mundi"!

Pe lângă SUA, Japonia şi alte state (Iran a fost politicos refuzat, cel puţin în această etapă - ironie subtilă ca SUA şi Iran să nu fie membre), absenţa notabilă este Rusia, deşi între Rusia şi China există acorduri economice gigant privind vânzarea de gaze naturale ruseşti, construcţia de proiecte majore de infrastructură, iar Rusia este stat asiatic prin cea mai mare parte a teritoriului. Poate că este vorba despre reticenţa Kremlinului de a nu se alătura unui proiect condus de China, ceea ce ar plasa Rusia pe o poziţie de inegalitate.

Elegantă a fost reacţia directorului FMI, care a declarat în 22 martie că FMI va coopera cu banca în care China este principalul membru. O fi un semnal delicat şi indirect asupra reconsiderării poziţiei americane. Este de aşteptat ca SUA să accelereze înfiinţarea Parteneriatului de comerţ transpacific cu 11 state din bazinul Oceanului Pacific (fără China). Dar, una este comerţul, alta este investiţia în infrastructură.

• Statele BRICS deţin 11% din voturile în FMI, în timp ce ponderea lor în GNP global se plasează cam la 20%

Iniţiativa înfiinţării băncii BRICS a fost anunţată oficial în iulie 2014, de către Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud.

Catalizatorul a fost tot nemulţumirea statelor faţă de modul in care participau la puterea de vot in FMI şi Banca Mondială. Se adaugă nemulţumirea lor faţă de politica valutară a americanilor, care folosesc dolarul într-un mod care prejudiciază interesele comerciale ale statelor respective.

Caracteristică este structura duală a noii bănci: New Development Bank, care are funcţii de natura celor îndeplinite de către Banca Mondială, şi Aranjamentul pentru constituirea rezervelor de urgenţă (Contingent Reserve Arrangement - CRA). Această ultimă structură ar îndeplini rolul pe care îl indeplineşte acum FMI. Evident, pentru un număr mult mai mic de participanţi şi cu un capital mult mai mic. Se apreciază că aurul va căpăta un rol central în rezervele noii instituţii, cu precădere rezervele promise aranjamentului. Nu întâmplător, China şi Rusia sunt angajate într-o cursă de a tezauriza cât de mult aur pot (despre asta, puţin mai jos). Altfel spus, statele fondatoare mizează pe o "resetare" (re-loading) a relaţiilor valutare internationale. Iar dolarul este ţinta. Gândire şi acţiuni precipitate de către sancţiunile contra Rusiei (care intenţionează ca propria rezervă de aur să fie reazemul unui sistem rusesc de plăţi (renunţându-se la sistemul occidental de plăţi). În cazul Chinei, rezervele de aur, atunci când vor atinge un nivel socotit suficient, vor fi susţinerea tranziţiei către sistemul internaţional de plăţi în yuani. Desigur, este prematur să evaluezi consecinţele acestui proiect. Poate că nici nu va funcţiona. Banca de dezvoltare (NDB) va avea un capital iniţial de 100 miliarde dolari - insuficient pentru a face concurenţă Băncii Mondiale.Adevărat, poate fi capitalizată suplimentar, dar este prematur să se tragă acum o concluzie. La fel, în cazul CRA este dificil de evaluat dacă aranjamentul va funcţiona satisfacător. Dintre cele 5 state, probabilitatea de a apela la linii temporare de credit swap este asociată cu Brazilia, Rusia, Africa de sud. Singura care poate disponibiliza resurse majore este, China. Potenţialul împrumutator are, astfel, ca alternative FMI (cu condiţionalităţi considerate inacceptabile), Sistemul Federal de Rezerve al SUA (care până acum a acordat asistenţă în condiţii rezonabile) şi CRA (unde cuvântul hotărâtor îl va avea China). Cum va funcţiona CRA? Rămâne de văzut. Mai ales că există o prevedere CRA potrivit, căreia în cazul nevoilor care depăşesc un anumit prag, statul respectiv este trimis tot la FMI. Mai mult, CRA este doar o ţesătură de promisiuni, cum că statele cu resurse vor pune temporar la dispoziţia statelor în dificultate rezerve proprii (din cele 100 miliarde dolari angajate în facilitate - CRA, China contribuie cu 41%).

Dar ideea opoziţiei faţă de primatul american în domeniul valutar internaţional este afirmată cu pregnanţă (statele BRICS deţin 11% din voturile în FMI, în timp ce ponderea lor în GNP global se plasează cam la 20%). Iar rolul dolarului în sistem este fundamental: ponderea sa în rezervele valutare la nivel global este peste 60%, în timp ce în tranzacţiile valutare - 85%. Este o asimetrie care nu mai este acceptată de către statele BRICS. Instituţia nou apărută este efectul a două decenii de incluziune a statelor în curs de dezvoltare în fluxul economic internaţional.

În concluzie, în domeniul instituţiilor bancare se pare că rolul Băncii Mondiale se va diminua consistent. Deja ea este copios depăşită ca volum al asistenţei acordate (în 2013 - 52 miliarde dolari credite) de către alte instituţii regionale de credit, în care China şi alte state au rolul de contributori primi. În domeniul valutar însă, deşi contestat, FMI rămâne încă vioara primă.

• Aurul - armă importantă pe terenul confruntărilor financiar-valutare

Este evident că aurul va deveni o armă importantă pe terenul confruntărilor financiar-valutare. El va susţine yuan-ul când va trece la statutul de valută de rezervă, prin etapa intermediară a convertibilităţii sale. Aurul va susţine şi interesele Rusiei, care este interesată să declare o alianţă "anti-dolar" (propunerile lui Glaziev, consilier economic al lui Putin). Se pare că, cel puţin atât timp cât reaşezarea puterii de vot în FMI este amânată "sine die", SDR (drepturile speciale de tragere) nu vor fi o soluţie agreată de către statele care se simt discriminate în actuala structură financiară internaţională. Se caută substitute. China şi Rusia au ajuns la un acord privind plăţile pentru construcţia gazoductului în Siberia şi pentru gazele care vor fi exportate. Vor face calculele prestaţiilor în ruble şi dolari. Gazprom studiază trecerea la decontări în euro pentru gazele pe care le livrează, eliminând dolarul. Pe lângă argumentul politic, acum, când dolarul se întăreşte faţă de alte valute, iniţiativa ar putea prinde la o serie de importatori din Europa.

De aceea, o privire asupra deţinerilor de aur ar putea suscita reflecţii interesante. Sigur, datele trebuie luate cu o anumită rezervă. Potrivit datelor International Financial Statistics (martie 2015), primele 20 de locuri, într-un total de 32.033 tone, sunt deţinute astfel:

1. SUA - 8.133,5 tone, reprezentând 72% din totalul rezervelor valutare de ţară

2. Germania - 3.384,2 tone - 68%

3. FMI - 2,814 tone

4. Italia - 2541,8 tone - 67%

5. Franţa - 2435,4 tone - 65%

6. Rusia - 1,094,7 tone - 10%

7. China - 1054,1 tone - 1,1%

8. Elveţia - 1040 tone - 7,7%

9. Japonia - 765,2 tone - 2,5%

10. Olanda - 612,5 tone - 57,2%

11. India - 557,7 tone - 6,9%

12. Turcia - 514,9 tone - 16 %

13. ECB - 504,8 tone - 27,6%

14. Taiwan - 423,6 tone - 4,1 %

15. Portugalia - 382,5 tone - 72,8%

16. Venezuela - 367,6 tone - 70,2 %

17. Arabia Saudită - 322,9 tone - 1,8%

18. Marea Britanie - 310,3 tone - 11,3%

19. Liban - 286,8 tone - 22,7%

20. Spania - 281,6 tone - 22,4%

.........

35. România - 103,7 tone - 10,8%

• Procentul aurului în rezervele valutare ale statului:

STATELE CARE AU PESTE 50%: SUA, Germania, Italia, Franţa, Olanda, Portugalia, Venezuela, Grecia, Cipru, Tajikistan

Altele : China - 1,1 %; Elveţia - 7,7%; Japonia - 2,5%; India - 6,9 %; ECB - 27,6%; Arabia Saudită - 1,8%; Marea Britanie -11,3%; Koreea - 1,2%; România - 10,8%; Polonia - 4,2%; Brazilia - 0,8%; Cehia - 0,8%; Ungaria - 0,3%; Canada - 0,2%; Hong Kong - 0%;

(Pentru o analiză detaliată a conceptului de rezerve valutare se poate consulta International Reserves And Foreign Currency Liquidity, IMF 2013).

• Evaluări preliminare

Statele care au procente importante ale aurului în total rezerve valutare par înclinate să acorde mai puţină importanţă valutelor şi SDR. Celelalte state au o cotă mai importantă de valute în cadrul rezervelor lor (deţinute în principal în obligaţiuni de stat emise de diferite state, în principal SUA). Cazuri speciale par a fi Rusia şi China (ultima cu o proporţie infimă a aurului). Poziţia în aur a celor două ar explica de ce, după unii analişti, ambele state sunt angajate într-o achiziţie frenetică de aur. Nu poţi cere reducerea rolului dolarului ca valută de rezervă, dacă nu ai un alt pilon de sprijin. Concluzia este că "goana după aur" va continua, iar reducerea de preţ faţă de maximul înregistrat recent este de natură tranzitorie.

• Războiul valutar

Dificultăţile sunt generate de faptul că nici o măsură în domeniul monetar-valutar nu are un efect univoc. Întodeauna, efectul scontat este însoţit de efecte colaterale, de multe ori contradictorii. Ceea ce poate diferi este intervalul de timp în care se manifestă varii efecte.

Noţiunea spectaculoasă de "război valutar" a căpătat extindere în ultimii ani. Ca denumire tehnică este cunoscută sub termenul de "devalorizare competitivă". Ca termen în politica financiar-valutară internaţională a fost folosit recent de către fostul ministru de finanţe brazilian în 2010, criticând programul de "relaxare cantitativă", aplicat de către Sistemul Federal de Rezerve din SUA (FED). Această relaxare injecta lichiditate masivă în economia americană, atinsă de criza declanşată în septembrie 2008 (care a început ca o criză a împrumuturilor ipotecare hiper-riscante - rata de insolvenţă a explodat în decurs de câteva săptămâni). Injecţia uriaşă de lichiditate în sistem (în asociere cu programul de salvare a unor instituţii de credit şi de investiţii -TARP) a slăbit dolarul în raport cu alte valute. Ceea ce a generat sporirea competitivităţii exporturilor americane în asociere cu scumpirea exporturilor - efect negativ asupra exporturilor în SUA ale statelor care fac comerţ cu această ţară. Relaxarea cantitativă a fost determinată într-o anumită măsură şi de reducerea dobânzii de referinţă, practicate de către FED la nivele minime fără precedent. În aceste condiţii, reluarea creşterii economice a trebuit impulsionată prin majorarea lichidităţii în piaţă, în speranţa că aceasta va impulsiona creditarea, reducerea şomajului, stimularea consumului corporativ şi individual. Ceea ce se pare că s-a întâmplat.

Este greu să acuzi FED că intenţia sa de bază a fost de a afecta partenerii de comerţ. Dar efectul s-a manifestat. Alte state - Marea Britanie, Japonia, apoi India, Koreea, Danemarca, Peru au trecut şi ele fie la injectare de lichiditate prin cumpărări de către banca centrală de active financiare sau fie prin măsuri de relaxare monetară de natură să încurajeze devalorizarea. Banca Centrală Europeană a început, în martie, un program susţinut de relaxare cantitativă (1,3 trilioane dolari), care să ajute băncile din zona euro să obţină lichiditate şi, după acelaşi model, să fie reluată creşterea economică. Nici nu mai avea alte instrumente la îndemână - monetar, dobânzile fuseseră coborâte la limita suportabilităţii, iar guvernele din zona euro nu erau dispuse să aplice măsuri fiscal restrictive. S-a ajuns până acolo când euro s-a devalorizat la aproape de paritate cu dolarul (cel mai jos nivel al euro în ultimii 12 ani), pe când reluarea creşterii încă nu se simte. Exporturile din zona euro ar urma să înregistreze un plus de competitivitate în aceste condiţii, care să se resimtă pozitiv pe întreg lanţul economic. Ori asta rămâne încă de văzut. Până când bancherii să utilizeze plusul de lichiditate pentru a relua creditarea, speculatorii şi deţinătorii s-au precipitat să vândă euro, care a căzut la nivelul menţionat.

Între timp, acuzele de declanşare sau întreţinere a războiului valutar curg. Şi este dificil să respingi şi argumentele celor care acuză că, prin devalorizare/stimulare export, bancherii centrali în fapt acoperă productivitatea scăzută a economiei a cărei monede este devalorizată.

Sau aprecierea că, în condiţiile în care multe state s-au angajat într-o frenezie a devalorizării pentru a susţine exporturile şi locurile de muncă, SUA se mulţumesc să stea deoparte (economia americană este în revenire accentuata), inactive pe frontul valutar.

Stând inactive, în timp ce ceilalţi devalorizează, dolarul se întăreşte inevitabil. Rămâne o temă de analiză cât timp vor sta în această expectativă SUA. Ultimul anunţ al Comitetului pentru operaţiuni de piaţă FED lasă să se înţeleagă, în limbajul eliptic marca Greenspan (n.r. Alan Greenspan, fost preşedinte FED), că poate în iunie Fed ar putea majora dobânda de referinţă. Mai ales că oficial, nici un stat nu a repudiat un acord între băncile centrale din februarie 2013 (Grupul celor 7 şi Grupul celor 20), de a nu se angaja în "devalorizări competitive".

Conjunctura este complicată de situaţia yuan-ului. De ani de zile, SUA cer o revalorizare a monedei chineze sau măcar ca piaţa valutară să fie lăsată să fixeze un curs real al yuan-ului (în 2010-2011, raporturile dintre cele două ţări se încordaseră sensibil datorită unui yuan hiper-subevaluat). Este clar că o revalorizare a monedei chineze ar determina o incetinire a exporturilor, numai dacă guvernul nu ar interveni (de exemplu, prin subsidii), iar ceilalţi exportatori majori ar căpăta o şansă în plus de a vinde în China ("ceteris paribus"). Deocamdată, China nu este dispusă să accepte cererile occidentale.

Important este că deşi multe state sunt angajate de facto în devalorizări competitive, oficial ele încă se declară "inocente". Nu este o situaţie strălucită, întrucât nu poţi prognoza cu un grad de rezonabilitate mişcările de curs pe întreg spectrul (de exrmplu, decizia neaşteptată a băncii central elveţiene din februarie, de a renunţa să menţină cursul francului a bulversat întreaga piaţă valutară). Dar, este mai bine decât un război valutar deschis, care ar arunca în aer sistemul, aşa cum îl ştim şi care a funcţionat până acum.