Nuanţe de gri

Auzim de atâtea ori: "Democraţie!", "Dictatură!" sau "Jos domnul X!" (adăugaţi aici ce nume doriţi). Viaţa noastră politică a devenit o conjuncţie de imperative. Toată lumea are soluţii. Toate soluţiile sunt evidente. Cum de nu le-am observat până acum? Toate soluţiile sunt garantate. De ce nu le-am aplicat până acum? Clar: e o con­spiraţie. Ad­versarul e retardat. Sau cumpărat.

Am locuit într-o vreme în Chitila, peste drum de o cantină în care, sâmbătă seara, erau organizate nunţi. Unele erau de neuitat: din întuneric, până dimineaţa, te bântuiau voci sinistre, urlând la microfon nume şi cifre. Am aceeaşi senzaţie acum când deschid, rar, televizorul.

Cum am ajuns aici? Unul dintre motive, cred, este lipsa de măsură. Mai pe româneşte, neruşinarea. Într-o ţară normală, oamenii sunt educaţi, de mici, să îşi cunoască limitele. La noi, să dea cu piciorul la tot. Să ignore orice simţ al ridicolului.

Poate că nicăieri nu e mai evident acest lucru în dezbaterile politice. Indiferent de care: în Parlament sau pe stradă. Dai peste oameni care nu au nici cea mai mică idee despre lucrurile pe care le afirmă cu atâta emfază. Lumea lor e simplă, în alb şi negru.

Din păcate, lumea reală nu e aşa. Iar descrierea lumii politice reale, pe cale de consecinţă, nu are cum să fie simplă.

Cu toţii ştim (sau credem că ştim) ce trebuie schimbat pentru ca o ţară să fie (sau să rămână) democratică. Dar schemele şi criteriile simple rezistă la contactul cu realitatea?

Nu prea...Iată un caz aproape deloc invocat în dezbaterile de la noi: Nicaragua. Dacă este să privim de departe, la datele cele mai generale, Nicaragua e o democraţie, cu un sistem politic reprezentativ şi bazat pe ideea separaţiei puterilor. Şi, oricât de mult am dori să criticăm, Nicaragua a evoluat de la stadiul războiului civil din anii "80, cu abuzurile sale înfiorătoare.

Dar cum se prezintă Nicaragua văzută mai de aproape? Aici lucrurile sunt mai sumbre. Să începem cu Preşedintele Daniel Ortega. Ideologic, aparţine unei categorii pe care o critic vehement. Dar e vorba de acelaşi Daniel Ortega din 1990? Ca mulţi alţi simpatizanţi ai "Revoluţiei", el s-a adaptat. S-a apropiat de Biserica Catolică şi a ales să candideze împreună cu un fost lider Contras (ca Preşedinte şi Vice-pre­şedinte).

Bine, veţi spune, dar cine poate să vadă ceva bun în alegerea fostului lider sandinist, în afară de prietenii săi din Venezuela şi din Cuba? Însă o întrebare, oricât de legitimă, nu poate ţine loc de explicaţie. Iar dacă vrem să descoperim un element al explicaţiei, să ne uităm puţin la legea alegerilor prezidenţiale din Nicaragua. Aceasta e destul de atipică. Majoritatea statelor folosesc alegeri în două tururi. Nicaragua are, în teorie, acest sistem. Dar aceeaşi lege permite alegerea din primul tur, cu condiţia să ai 35% din voturi şi o diferenţă de minimum 5 procente faţă de următorul clasat. Rezultă de aici un comportament electoral complicat şi, uneori, imprevizibil. În sistemul normal, cu două tururi, Daniel Ortega probabil nu ar fi fost ales în 2006. Pe de altă parte, însă, mandatul este unic, deci nu poate fi reînnoit.

Şi la nivelul alegerilor parlamentare lucrurile sunt mai complicate. După încheierea războiului civil, în Nicaragua a apărut nevoia de reconciliere. Iar o parte din literatura de specialitate recomandă, în acest scop, folosirea unui sistem de vot proporţional. Spre deosebire de sistemul majoritar, sistemul de vot proporţional (pe care îl are şi Româ­nia, din 1990 încoace) este reputat ca oferind o reprezentare consistentă minorităţilor şi forţelor de opoziţie. De asemenea, el face necesară, de regulă, guvernarea prin coaliţii, ceea ce unii presupun că e un lucru bun în contextul în care ţara a fost afectată, înainte, de o guvernare autoritară.

Ideea aceasta, foarte generală, a dat însă rezultate dubioase în practică. Nicaragua a trecut la un sistem unicameral şi foloseşte votul proporţional pe listă de partid. Mai mult, la cei 90 de parlamentari aleşi se adaugă şi fostul Preşedinte, precum şi candidatul care s-a clasat pe locul 2 în ultimele alegeri prezidenţiale. Cu un rezultat disfuncţional: viaţa politică e dominată de o oligarhie de lideri politici care şi-au dat mâna pentru a instaura ceea ce un articol recent din The Economist a numit "o autocraţie coruptă". Asta cu ajutorul unui judiciar politizat de sandinişti. Ultima ispravă a acestuia: anularea unei condamnări de 20 de ani pentru corupţie a fostului Preşedinte, Arnoldo Alemán. Iar sistemul electoral e marcat de fraude şi violenţă, mai ales după ultimele alegeri locale.

Sunt aceste dificultăţi rodul reformelor democratice? E greu de dat un răspuns simplu. Cert e că exemplul acestui stat ne arată că nu întotdeauna democraţia şi pluralismul aduc prosperitate sau libertate. Vârsta de vot, în Nicaragua, este de 16 ani. E un lucru bun? Dar care e alternativa? Un regim autoritar, ca pe vremea lui Somoza? Şi există o alternativă realis­tă, decentă, într-o asemenea cultură politică?