O dezbatere cu adevărat crucială

Înainte chiar de a începe, suntem deja pe cale să o ratăm. Nici o noutate! Din 1989 pînă acum, am ratat cam tot ceea ce merita să fie dezbătut serios în politica şi în societatea României: modelul de guvernare şi aşezarea sa constituţională, locul şi rolul monarhiei, macro-gestiunea moştenirii economiei şi acumulărilor "erei socialiste", soluţiile pentru dezvoltarea unui capitalism modern, performant social, soluţiile specifice de dezvoltare, refacerea structurilor distruse ale culturii din România, gestiunea marilor probleme sociale, de la monstruoasele disfuncţii urbane, la sărăcie, şi de la hiper-inegalităţile structurale, pînă la modelele instituţionale ale educaţiei, cercetării şi învăţămîntului. S-au dus pe apa sîmbetei toate şi nimeni nu pare, nici astăzi, prea deranjat de faptul că toate aceste domenii, probleme şi decizii au fost lăsate pe mîna "pricepuţilor" noştri politicieni. Ce au făcut cu ele, ştim, vedem şi trăim astăzi, trei decenii mai tîrziu. Un dezastru social masiv, structural, fals acoperit de propagandă chioară, indolenţă, insolenţă şi împrumuturi ale statului, firmelor şi omului de rînd, rostogolite cu miliardele în fiecare lună şi în fiecare an. Ici şi colo, pomenile care se mai scurg printre degetele instituţiilor Uniunii Europene. În rest, numai joc şi voie bună: găşti şi structuri mafiote care au penetrat sau au fost organizate "liber" în mai toate instituţiile guvernării, de unde controlează pîrghiile de decizie la vîrf. Cu ce se ocupă ele? Cu întrecerea capitalistă în cadrul "Daciadei Devalizării României" !!!

Şi, despre ce ar trebui atît de neapărat să dezbatem, acum? Dacă mergem sau dacă nu mergem la război! În ce condiţii, în ce circumstanţe.

Cum spuneam, am început cu stîngul. În loc să pună limpede problema, deocamdată, mediile noastre vor să ne convingă de faptul că ştiu ele cum şi cine ar vrea şi acţionează astfel încît România să fie atrasă în conflictul din Ucraina. Implicit, cine s-ar opune şi cum. Politicienii tac mîlc şi vor să credem că vor rezolva ei şi problema aceasta! Singuri, de capul lor şi fără ajutorul nostru. Ca pe celelalte, desigur! Noi trebuie doar să stăm cuminţi în banca noastră, să ne informăm numai din surse oficiale şi să ascultăm ordinele lor. "Căpraro-democraţia" e de mult în floare pe meleagurile carpato-danubiano-pontice şi acuşi, acuşi dă şi roadă! Problema este însă de viaţă şi de moarte: pace sau război. Şi nu e vorba doar de vieţile celor care ar putea fi direct prinşi în vîrtejul de foc al distrugerii, militari şi civili deopotrivă, ci de existenţa sau încetarea existenţei statului şi a naţiunii numite cu acelaşi cuvânt, România. Acesta-i miza, chiar dacă nu vă vine prea uşor a crede! Cît despre faptul că "cineva" se străduie să extindă conflictul început în Ucraina, citeşte "putinocraţia moscovită" şi cei de prin preajma României care i-ar da bucuroşi o mînă de ajutor la îmbucătăţirea şi stergerea de pe planiglob, aşa cum a fost desenată la 1918, a ţării în care încă trăim, acest lucru nu mai necesită nici o dezbatere. Este un fapt! Vizibil pentru cine are ochi să vadă şi puterea să îi ţină deschişi! "Lucrarea" lui Putin, cînd a fost clocită, a avut un orizont cu adevărat demn de megalomania simbiotic articulată cu paranoia personajului. Ucraina trebuia să fie doar rampa de lansare pentru operaţiunea cea mare: reorganizarea fostului spaţiu al Europei de est, centrale şi de sud-est. Fostul dominion post-belic al Uniunii Sovietice. Acesta trebuia scos de sub umbrela NATO, unde dintr-o greşeală istorică a Rusiei şi a nevolnicilor ei conducători gorbaciovieni şi post-gorbaciovieni a fost lăsată să se aciueze. Spaţiul trebuia restructurat şi readus sub ascultarea Moscovei. Începutul l-au făcut americanii cu Iugoslavia. Greşit, pentru că l-au făcut de capul lor şi fără acordul Rusiei. Treaba trebuia, însă, terminată. Acum era rîndul Rusiei! Ca şi Germania, la sfîrşitul anilor 30, Putin nu vrea un conflict cu Marile puteri ale Occidentului, vrea doar ca ele să înţeleagă, să accepte şi să recunoască, fie şi implicit, "dreptul special" al Rusiei la un spaţiu de securitate lărgit, nevoia imperioasă a unui "Lebensraum" în vecinătatea ei lărgită. Evitarea conflictului deschis cu Occidentul a rămas componentă esenţială a politicii moscovite. De aceea, Putin şi oamenii lui şi-au dorit atît de mult dispariţia dispozitivelor militare ale SUA amplasate pe teritoriul fostelor ţări ale Tratatului de la Varşovia şi mai ales în "vecinătate ei vitală", adică în România. Nu pentru că ar fi fost o ameninţare la adresa securităţii Rusiei, ci pentru că, într-un fel sau altul, împiedicau, făceau mai dificilă o intervenţie militară directă asupra teritoriului respectiv. O Românie membră a Nato, dar fără nici un fel de sprijin direct pe teren era o ţintă abordabilă. Moscova a mizat pe faptul că americanii nu vor risca un război nuclear cu Rusia de dragul unor "ţărişoare" care nu le aduc nici un fel de avantaj strategic, cum este cazul României. Exact ca şi Hitler în 1940, care a crezut că Polonia nu este o miză suficientă pentru ca Franţa şi Marea Britanie să angajeze un război total împotriva Germaniei. Iar, ca să fie sigură de asta, a căzut la învoială cu Rusia lui Stalin pentru a împărţi "frăţeşte" ţara polonezilor. Cînd Trump a declarat, în calitate de Preşedinte al SUA, că Nato şi-a cam trăit traiul şi şi-a mîncat mălaiul, că în interpretarea lui, articolul 5 nu presupune angajarea militară a Americii în apărarea intereselor unor europeni de-a dreptul anti-americani, fie ei şi membri de vază ai Pactului Atlantic, cînd acelaşi Trump nu s-a sfiit să desemneze Germania drept competitor neloial şi prin urmare mai mult adversar decît aliat, Rusia a fost aproape sigură că se poate baza pe un soi de neutralitate binevoitoare a Statelor Unite, în cazul în care ar începe operaţiunea de restructurare din vecinătatea sa lărgită. Problema este că nu a calculat bine timpul şi nu a lansat operaţiunea cîtă vreme Trump a fost la Casa Albă. Dar, cine ştie, poate îl aleg americanii din nou, în 2024, cu ajutorul hackerilor ruşi şi al unui partid republican care a pierdut complet busola politicii globale, orbit de interesul de a domina cîteva decenii, dacă se poate, scena politică internă!!! Şi, desigur, a milioane de americani pentru care politica internaţională nu există şi, deci, nu are cum să cîntărească ceva în balanţa alegerilor pentru Congres şi Casa Albă.

Nori negri, groşi, persistenţi se adună cu repeziciune deasupra României. Iar, balul abia a fost deschis. Oamenii acestei ţări trebuie să deschidă ochii şi să ştie. Să îşi pună serios întrebarea şi să ia decizii, dacă nu vor să le ia alţii, iar ei doar să plătească pentru ele. Ei ar trebui să dezbată şi să hotărască, nu doar aşa zişii politicieni: ce şi cum vom face, atunci şi dacă vom fi confruntaţi cu o agresiune asemănătoare celei care se petrece acum în Ucraina. Vom ceda în faţa "evidenţei", inclusiv teritorii, la presiunea unui alt ultimatum, aşa cum am făcut în 1940? Sau vom merge la război? Cum, cîţi, cu cine, cu ce? Pe cine şi pe ce ne putem baza să ne vină în ajutor? Actualele decizii şi acţiuni în cadrul NATO dau un răspuns care poate hrăni, o vreme, speranţa că nu vom fi confruntaţi cu ceea ce ar putea fi cel mai rău. Sunt aceste evoluţii reversibile sau nu? De cine şi de ce depinde acest lucru? Trebuie sau nu trebuie să ne pregătim pentru cel mai rău scenariu? Şi dacă da, care sunt soluţiile cît de cît realiste? Toate aceste întrebări şi multe altele sunt parte a dezbaterii care ar trebui să vînture România de la un capăt la altul, de la mic la mare şi de la vlădică la opincă. O dezbatere cu adevărat crucială în viaţa unei ţări şi a unei naţiuni.