O înfrângere a Stângii

Derută absolută pentru social-democraţi. O categorică victorie a Dreptei din ţara al cărei drapel naţional este tricolorul (roşu-galben-albastru). Dovadă că se poate, chiar şi pe vreme de criză. Ultimele alegeri din Andorra au demonstrat-o.

Alegerile precedente, din 2009, au fost câştigate de Stânga. Social-democraţii veniseră cu ideea unor reforme majore ale sistemului de taxe şi impozite, precum şi cu promisiunea unei apropieri de Uniunea Europeană.

După nici doi ani, bilanţul guvernării Stângii era negativ. Şomajul a crescut. Noul Buget prevedea taxarea cetăţenilor la un nivel încă necunoscut în istoria ţării.

După alegeri precipitate de eşecul Guvernului de a-şi trece Bugetul, alegătorii din Andorra au impus o masivă majoritate a Dreptei, condusă de Antoni Marti. Dintre cele 28 de locuri din Consiliul General, doar 6 au revenit socialiştilor. Două au fost obţinute de un mic partid conservator, iar restul de două-zeci au revenit De-mocraţilor pentru An-dorra, un partid care sprijină reforme mo-derate şi o filozofie a minimalismului fiscal.

Confruntată cu criza economică mondială, una dintre primele reacţii ale Stângii europene a fost să susţină menţinerea cheltuielilor din sectorul public. Iar cum acestea trebuiau alimentate de undeva, a apărut, logic, nevoia creşterii taxelor. În Andorra, socialiştii au încercat să impună taxe pe salariile mari. În alte state se vorbeşte despre taxarea progresivă.

Istoric vorbind, însă, taxele directe şi progresive sunt o anomalie. Andorra nu a avut, până de curând, impozite directe. Bugetul micului principat se alimenta din taxe indirecte. Această libertate fiscală a atras bani din străinătate în băncile locale. Lipsa Taxei pe Valoare Adăugată a adus în magazine cumpărători din Spania şi din Franţa. Turis-mul a luat avânt.

Un nivel mic al taxelor este perfect compatibil cu un nivel de trai foarte bun. În clasamentul venitului pe cap de locuitor ajustat la paritatea puterii de cumpărare, Andorra, chiar afectată de criză, se situează înaintea Elveţiei, Austriei, Emiratelor Arabe Unite sau Suediei.

Criticii ar putea obiecta că exemplul principatului Andorra nu este relevant. În fond, Andorra este o ţară foarte mică. Cu 84.000 de locuitori, are cam aceeaşi populaţie cu a oraşului Reşiţa. O ţară foarte mică, un micro-stat, s-ar descurca mai uşor, cred unii, în vreme ce un stat mai mare are cheltuieli, proporţional, mai mari, care nu pot fi asigurate într-un regim al fiscalităţii minimale.

Acest tip de raţionament este eronat. Mai întâi, pentru că legile economice nu variază în funcţie de mărimea teritoriului. Şi Andorra, ca şi Japonia sau Germania, are o economie naţională. Firme care trebuie să se adapteze la cerinţele pieţei există şi în Andorra-la-Vella (capitala micului stat din Pirinei), ca şi la Milano, Leeds, Praga sau Bucureşti.

Al doilea motiv ţine de structura statului. Andorra are, din 1993, o nouă Constituţie. Regimul său politic şi administraţia sa sunt surprinzător de complexe. Are un Legislativ ales printr-un sistem ce reuneşte alegeri directe şi pe listă. Are o Curte Constituţională şi un sistem judiciar propriu. Are Armată şi Poliţie, precum şi o mică reţea de reprezentanţe diplomatice. Are un sistem popriu de asigurări sociale şi de sănătate, precum şi o reţea de şcoli publice şi o universitate de stat.

Care sunt motivele pentru care în Andorra cetăţenii optează pentru politicile şi stabilitatea Dreptei, în vreme ce, în restul Europei, promisiunile Stângii găsesc un public receptiv?

Acestea ar fi două. În primul rând, pentru că societatea andorreză este conservatoare. Chiar şi astăzi, sistemul politic păstrează elemente tradiţionale. Statul este condus, simbolic, de doi "co-prinţi", un episcop spaniol şi Preşedintele francez (acesta din urmă preluând atributul de co-suzeran al Andorrei de la Regele francez, care la rându său îl moştenea de la Ducele de Navarra).

Al doilea: pentru că societatea andorreză este bine conectată la pieţele mondiale. Majoritatea locuitorilor din Andorra nu sunt cetăţeni, ci sunt, de fapt, străini atraşi de regimul fis-cal favorabil. Franceza şi spaniola sunt limbi vorbite curent. Turismul de calitate atrage vizitatori din toată Europa.

Aici, noi suntem obişnuiţi să privim politica drept o activitate izolată. Însă, democraţia modernă nu se defineşte doar ca sumă de instituţii şi de procese electorale. "Partidul X a câştigat!" sau "Politicianul Y a declarat...". Democraţia modernă este şi o stare socială.

Libertăţile politice şi economice depind, esenţial, de modul de viaţă al membrilor unei comunităţi. În ultimele decenii, la noi, autorităţile au încurajat ne-munca şi au descurajat iniţiativa particulară. Au tipărit bani şi au scăzut vârsta de pensionare. I-au taxat pe cei harnici şi i-au subvenţionat pe cei leneşi. În Andorra, la alegerile din 3 Aprilie, cetăţenii au optat, dimpotrivă, pentru o implicare limitată a statului şi pentru taxe scăzute. Este nevoie să mai spunem şi cine va fi, în cele din urmă, mai câştigat?