O samă de cuvinte

Campania electorală ar fi trebuit să fie în vîrf de sarcină, la această oră. E mai prăbuşită ca oricînd în mocirla certurilor de bîlci, cînd nu se scaldă prea mulţumită de sine în bălţile tulburi ale minciunii, imprecaţiilor şi invectivelor. Ceea ce impresionează, cu adevărat, este însă lipsa vizibilă de strădanie a politicienilor noştri de a mai mima, măcar, efortul de campanie. Totul se reduce la un fel de balet cu figuri impuse: afişe, clipuri, excursii, prin sate şi cartiere, cu popasuri prin pieţe şi tîrguri, ca să ne vadă lumea! E ca şi cînd le-ar fi indiferent, ori chiar mai rău, n-ar mai fi interesaţi să ajungă vreodată în contact real cu electoratul de la care aşteaptă, totuşi, scara către iatacul puterii, votul! Cu luare aminte la zicerea lui Neculce, politicianului nostru pare a-i fi indiferent dacă ceea ce spune, ori se spune despre el, va fi crezut: "Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face". Cum s-a ajuns aici şi unde ne duce această stare de fapt?

Explicaţia simplă ar fi aceea că politicianul nostru, indiferent dacă este din categoria "dinozaurilor", a "maturilor", a "lupilor tineri", ori a "domnişoarelor de companie" şi-a epuizat generoasa linie de credit deschisă de alegători în 1990, iar el ştie bine acest lucru. La ce bun să se mai străduiască, deci?! Nu mai rămîne decît să mimăm, să îndeplinim forma, "să ne facem că lucrăm", vorba unui fost poet, de vocaţie, şi revoluţionar de profesie, care între timp a năpîrlit "boier de chimir gros", cu vocaţie, şi propagandist... de profesie, fără! Modul supra-generos în care politicienii noştri au aruncat cu vorbe, promisiuni şi alte "artificii" de discurs, în dreapta şi în stînga, mai bine de douăzeci de ani, ar putea fi dovada acestei risipe care, iată, a golit sacul cu credibilitate din cîrca alegătorului.

O altă explicaţie ar fi aceea că politicianul României este machiavellian, prin vocaţie (căci de instruire nu poate fi vorba şi nici nu s-a pus vreodată problema!). Ce spunea "maestrul" în capitolul dedicat spinoasei probleme: "Cum trebuie să-şi ţină cuvîntul un principe"?. Iată: "Oricine înţelege că este întru totul spre lauda unui principe faptul de a se ţine de cuvînt şi de a proceda în mod cinstit, iar nu cu viclenie. Cu toate acestea, experienţa vremurilor noastre ne arată că principii care au săvîrşit lucruri mari au fost aceia care n-au ţinut prea mult seama de cuvîntul dat şi care au ştiut, cu viclenia lor, să ameţească mintea oamenilor, iar la sfârşit i-au înfrînt pe aceia care s-au încrezut în cinstea lor". De la Machiavelli încoace, vremurile par să nu se mai fi schimbat deloc, cel puţin nu pentru politicieni, căci şi astăzi ei cred că a nu te ţine de cuvînt, a spune una şi a face alta, ori a spune una astăzi, mîine contrariul, iar poimîine a face cu totul şi cu totul altceva ţine de însăşi esenţa reţetei de succes în politică!

Cealaltă ipoteză, îngăduită teoretic, ar fi aceea că, hîrşiţi de rigorile şi asperităţile politicii locale, politicienii noştri s-au convertit la anti-machiavellism, adică au îmbrăţişat, fără să ştie că fac proză, ca Monsiueur Jourdain, vederile iluministe ale marelui Frederic al II-lea, cel ce şi-a luat asupra sa sarcina imposibilă de a convinge lumea oamenilor cu judecată că Machiavelli a fost, dacă nu cu totul un şarlatan, atunci cu siguranţă un monstru ce a zămislit prototipul politicii ruinătoare, eficientă tocmai prin lipsa de morală. "Artificiul şi disimularea vor poposi, deci, în van, pe buzele acestui prinţ; degeaba va folosi în discursurile lui şiretenia; oamenii nu se judecă după vorbe, alt­fel acestea ar fi un mijloc de a înşela tot timpul. Faptele lor sunt judecate, iar apoi sunt comparate cu discursurile. Împotriva acestui examen reiterat, falsitatea şi disimularea nu vor reuşi nimic, niciodată". Va să zică, politicianul României a supt vîrtos la ţîţa anti-machiavellismului şi, prin urmare, este convins că nu-i mai poa­te duce cu preşul pe alegători! De aici şi resemnarea lui în jocul unui soi de pseudo-campanie electorală!

Unde ne duc toate acestea, indiferent de ipoteza teoretică pe care am îmbrăţişa-o? Într-o lume pe care o tot vizităm de vreo două decenii, fără să înţelegem pe ce tărîm ne aflăm, de ce suntem acolo şi cît ne costă distracţia! Un tărîm al confuziilor atent şi consistent întreţinute, fie că este vorba de culori şi (eventuale) programe politice, de obiective şi priorităţi de guvernare, de soluţii pentru problemele economiei şi mai larg ale societăţii şi ale oamenilor săi. O lume în care "Improvizaţia" este despotică suverană, iar jocul Alba-Neagra maşinăria oficială, unică şi de neînlocuit care generează Adevărul, Jus­tiţia, Libertatea şi toate celelalte valori, fără de care nici o societate nu poate supravieţui. O lume în care cuvintele au fost împinse către imposibilitatea de a mai da samă de realitate şi rosturile ei.