Oameni, instituţii şi destine

Oamenii sunt cei care creează instituţiile guvernării. Nu încape nicio îndoială! Dar, viceversa? La o primă vedere şi, mai ales, dacă te uiţi la experienţa noastră socială, ele mai degrabă deformează oamenii, îi transformă în marionete, păpuşi mişcate de doar două resorturi: aspiraţia de a sui cît mai sus pe scara ierarhiilor şi stăruinţa, în cele mai multe cazuri încrîncenarea chiar, de a trage cît mai multe foloase (legale şi ilegale) din faptul apartenenţei la structura cu pricina. Observaţi, cu amuzament dacă puteţi, cum se transformă oamenii noştri de îndată ce s-au înşurubat instituţional, cum tind ei să se comporte, ostentativ, ca şi cum ar fi instituţia însăşi, cum încearcă să le impună celorlalţi recunoaşterea acestei realităţi grav falsificate. Ca societate, relaţia noastră istorică cu instituţiile guvernării este una tulbure, mereu nesigură, subminată de trăsături esenţiale, negative: marile noastre proiecte instituţionale au fost mereu "prefabricate" şi lansate în calea curgerii molcome a timpului nostru anistoric, cu speranţa că apele vor lua în cele din urmă calea unui viitor sincron cu ceea ce se întîmplă în acea parte a Europei unde uneltele şi ideile viitorului erau create şi dezvoltate; pe de altă parte, aceste instituţii au fost mereu şi fără încetare folosite pentru a realiza nu doar raporturile naturale de autoritate, necesare oricărei guvernări eficiente şi în ultimă instanţă oricărei societăţi funcţionale, ci punerii în operă a unor mecanisme de excludere socială a majorităţii din zona guvernării şi a foloaselor sale, mai rău, pentru purtarea unui adevărat război al statului împotriva celor guvernaţi. De aici, decurg "reflexele specifice" omului nostru de rînd: neîncrederea funciară faţă de orice instituţie a administraţiei şi guvernării, tentaţia de a ocoli sau "îmblînzi", de a şunta prin relaţii personale (susţinute eventual de mită) raporturile cu "autoritatea", respectiv tentaţia de a slăbi instituţiile guvernării, de a le privi cu ochi răi, de a le ocărî, de a le schimba la prima ocazie, fără nicio remuşcare sau "prejudecată", în afară de speranţa mereu trădată că vor fi mai favorabile agendei sale şi mai puţin înclinate să rezolve exclusiv agenda celor aflaţi la putere. Toate aceste trăsături sunt valabile, pe etape specifice, de la crearea Româ-niei moderne şi pînă astăzi.

O singură instituţie a opus, sistematic, strategii de rezistenţă faţă de tendinţa "naturală" de degradare accelerată, specifică oricărei structuri de guvernare din România: Monarhia. Strategiile ei au fost diferite, în momentele istorice în care trebuiau făcute alegeri decisive. Carol I a ales strategia enclavării, asumîndu-şi imaginea unei "stranietăţi" care nu are mai mult de a face cu restul societăţii politice româneşti decît i-o cereau prerogativele asumate constituţional. Spre binele României, a impus primele şi poate cele mai înalte standarde de comportament instituţional, şi-a concentrat întreaga operă instituţională pentru a dezvolta firele vizibile şi invizibile, materiale şi imateriale, care aveau să lege ţara în care devenise Rege, de societatea europeană şi marile ei centre de decizie. Regele Ferdinand a ales o cu totul altă abordare. Pentru el, tema dominantă a fost cea a consolidării instituţiilor monarhiei, ca instituţii etalon ale Guvernării, iar pe de altă parte a pus, mai ales prin opera socială a Reginei Maria, un efort fără precedent de a se identifica şi de a cultiva valorile specificului naţional, într-o societate de care Monarhia trebuia nu doar să ţină cont, ci şi să o îndrume către un nou tip de viitor, cel al stabilităţii pe harta geo-politică a Europei, croită după încheierea primului Mare Război al continentului. Regele Carol al II-lea a vrut şi el să consolideze monarhia, dar a făcut greşeala istorică de a se concentra asupra Puterii, în loc de a întări Instituţiile ţării şi ale monarhiei. Cel care a fost chemat de destin să repună la loc balanţa a fost fiul său, Regele Mihai I-ul. Prin condiţia politică ce i-a fost impusă, Regele Mihai I-ul a fost obligat să inventeze un mijloc de a arăta societăţii româneşti şi oricui altcuiva că o instituţie este posibilă, credibilă şi folositoare, chiar şi atunci cînd nu are niciun fel de suport al puterii, alta decît puterea simbolică a Casei, a Ungerii şi a Descendenţei Regale. Pentru a se închide, cercul demonstraţiei regale a parcurs 90 de ani din viaţa Suveranului. Pentru a se ridica la înălţimea acestei demonstraţii, pentru a-i înţelege sensul şi mai ales pentru a face alegerile necesare în viitoarele construcţii instituţionale, va fi cu siguranţă nevoie să aşteptăm o nouă generaţie politică a României. Una care să înveţe teoria şi istoria instituţiilor guvernării, incluzînd-o acolo unde se cuvine pe cea a Monarhiei, fără de care istoria şi societatea noastră nu pot fi nici descifrate, nici modelate în viitor.