Ocupăm primul loc în topul BERD privind practicienii în insolvenţă

Reporter: Ţara noastră a ieşit pe primul loc în topul privind profesia practicienilor în insolvenţă, realizat de BERD. Care au fost criteriile ce au stat la baza întocmirii acestui raport de evaluare?

Simona Miloş: Este vorba despre un raport de evaluare realizat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare pe 27 de ţări, din cele 35 cărora BERD le acordă asistenţă financiară. Este vorba despre ţări din centrul şi sud-estul Europei, dar şi din Africa. Analiza a fost efectuată pe parcursul a doi ani, în baza unui număr de şapte indicatori. Aceştia vizează: licenţierea şi înregistrarea; legislaţia; supervizarea şi disciplina; calificarea şi pregătirea profesională; sistemul de desemnare a practicianului în insolvenţă; standardele de muncă şi etică; puterile legale şi îndatoririle; remuneraţia.

Cele 27 de state au fost împărţite în trei zone de prioritate în funcţie de criteriile îndeplinite, România fiind în primul eşalon. Alături de Polonia, Ungaria, Croaţia şi altele, ţara noastră a iesit pe primul loc. Este un rezultat onorant pentru România, dar şi o recunoaştere pentru UNPIR, mare parte din meritul pentru acest rezultat datorându-se Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România (UNPIR), care şi-a elaborat reglementările privind codul de etică profesională, de disciplină, precum şi Statutul profesiei. Parte din legislaţia aplicabilă profesiei de practician în insolvenţă a fost realizată direct de Uniune, nu de către Parlament.

Reporter: Care sunt avantajele pe care ţara noastră le are în acest domeniu, comparativ cu celelalte state?

Simona Miloş: Reprezentăm o profesie bine organizată, cu un singur corp profesional de apartenenţă, cu reguli obligatorii legate de pregătirea profesională iniţială şi continuă, cu reguli de disciplină, de conduită, impuse drept condiţii de păstrare a calităţii de membru. Spre deosebire de ţări cu tradiţie, care nu au avut o perioadă de comunism ca în România, la noi profesia este una nouă, înfiinţată de doar 15 ani. Uniunea a fost înfiinţată în 1999 şi are peste 3.700 de membri, impactul şi mesajul acesteia în societate - ca profesie liberală - fiind foarte puternice. Nu cred că sunt multe profesii liberale care să fi devenit vizibile într-o perioadă de timp atât de scurtă. Profesia de practician în insolvenţă a apărut destul de târziu, dar s-a consolidat rapid, s-a definit foarte clar, este bine organizată din interior şi are un cadru legislativ foarte modern. Ceea ce ne diferenţiază faţă de alte ţări este că, din punct de vedere al principiilor de organizare a profesiei, ele au fost implementate cu mult înainte să fie dezbătute la nivel european. Spre exemplu, din cele şapte principii propuse de Universitatea Leiden din Olanda, spre a fi implementate la nivel european, şase sunt deja implementate în legislaţia românească a profesiei de practician, înainte ca ele să fi fost propuse oficial.

Reporter: Cum se prezintă ţările dezvoltate din punct de vedere al organizării acestei profesii?

Simona Miloş: Sunt probleme şi în ţările dezvoltate. Reprezentantul Germaniei ne-a întrebat cum de avem atâtea statistici relevante, pentru că ei, în materia insolvenţei, nu deţin astel de statistici. UNPIR este activă şi din acest punct de vedere - are întocmite statistici pe grad de recuperare creanţe, pe număr de membri, pe număr de dosare, pe structură pe fiecare an, pe număr de cereri, pe grad de succes etc.

Franţa se confruntă cu problema dereglementării profesiei de practician în insolvenţă, din cauza fenomenului de îmbătrânire, ce poate genera o posibilă lipsă de continuitate a acestei profesii. Aceasta şi ca urmare a faptului că au fost prevăzute o serie de incompatibilităţi în exercitarea profesiei, neputând fi, concomitent, administratori judiciari, evaluatori sau avocaţi, spre deosebire de alte sisteme din celelalte ţări, unde singura restricţie vizează exercitatea simultană a acestor calităţi faţă de acelaşi debitor.

Aşadar, nu sunt lucruri pe care alte ţări să le aibă în mod deosebit şi noi să nu le avem. Ceea ce ne trebuie este puţin mai multă încredere în capacitatea noastră profesională şi o grijă accentuată pentru păstrarea unei conduite profesionale la înălţimea cadrului legislativ pe care îl avem.

Reporter: Cum a evoluat activitatea practicienilor în insolvenţă în perioada de criză?

Simona Miloş: În ciuda faptului că există şi alte opinii, practicienilor în insolvenţă le-a mers mai bine în perioada de boom imobiliar decât în criză. Atunci exista o piaţă consolidată a activelor, se vindea usor, la preţuri mari, şi nu aveam de-a face cu o politică de reducere a costurilor.

Până în 2007-2008, onorariul de succes era de aproximativ 10% din distribuiri, iar numărul insolvenţelor era destul de mare. Impactul nu era, însă, foarte mare. Ulterior, a crescut numărul insolvenţelor şi s-a triplat munca practicienilor, dar onorariile de succes s-au redus, ajungând şi la 1,5%-2% din sumele distribuite creditorilor.

Reporter: Cum a contribuit perioada de recesiune la evoluţia sectorului insolvenţei şi la reformarea legislaţiei de profil?

Simona Miloş: Întreaga reformă în materie de insolvenţă a venit de la nivelul Comisiei Europene şi a instituţiilor financiare internaţionale şi nu a reprezentat un fenomen izolat în România. Sectorul insolvenţei se reformează la nivel european. Criza financiară a ridicat mari probleme, conducând la o regândire a politicii din domeniu, în Europa.

Reporter: Cu ce probleme se confruntă practicienii în activitatea de zi cu zi?

Simona Miloş: Există comunicări ale Comisiei Europene care atrag atenţia asupra faptului că fiecare companie merită salvată. La noi, s-a creat o prejudecată, foarte mulţi spunând că nu are niciun rost să ne mai chinuim să salvăm companii atâta vreme cât doar 4-5% din totalul numărului de dosare reprezintă reorganizări, restul de 95% fiind falimente.

O astfel de statistică nu este relevantă dacă avem în vedere că acel 5% poate să conţină societăţi de mare impact pentru economie. Nu poţi gândi în termeni statistici prăbuşirea unui colos cum ar fi Hidroelectrica. Dacă o astfel de societate se prăbuşeşte, trebuie să ne gândim ce impact sistemic poate avea asupra economiei.

Vorbim despre contribuţie la PIB, de numărul de salariaţi care rămân fără loc de muncă, de nivelul taxelor şi impozitelor achitate la bugetul de stat, dar şi de efectele în lanţ generate la nivelul altor entităţi şi chiar sectoare de activitate.

În acelaşi timp, societăţile mici şi mijlocii reprezintă principalul motor al economiei fiecărei ţări. La nivel european, sunt peste 20 de milioane de astfel de societăţi şi au fost apreciate de Comisia Europeană ca fiind coloana vertebrală a economiei europene. Este frivol şi superficial să considerăm că, dacă 95% din companiile în insolvenţă ajung în faliment, restul de 5% nu ar conta. Dacă şi pe acestea le-am lăsa să intre în faliment, pe lângă costurile falimentului în sine şi pierderile creditorilor, ne vom confrunta şi cu sume lipsă la buget, care ar fi trebuit să provină de la respectivele firme dacă ar fi fost menţinute în viaţă, cu locuri de muncă pierdute etc. Va trebui să vedem şi ce contracte cheie, care au fost încheiate cu partenerii de afaceri, vor fi pierdute dacă societăţile vor intra în faliment, acest fenomen având efecte în lanţ. De aceea, niciodată nu trebuie să ne gândim în termeni procentuali cânt vorbim despre salvarea unei societăţi.

O altă problemă este următoarea: sunt circa 33.000-35.000 de societăţi pe an în insolvenţă. Din totalul numărului de dosare, 82% reprezintă companii fără niciun fel de bun. Cum să le reorganizezi dacă nu au active care să fie valorificate?

Performanţa practicianului în insolvenţă trebuie privită şi în funcţie de aceşti factori externi care pot avea impact asupra capacităţii sale de a produce valoare, deşi el face aceeaşi muncă ca şi în cazul companiilor cu bunuri.

Gradul de recuperare a creanţelor, destul de redus, trebuie să ţină seama de faptul că există un procent covârşitor de dosare fără bunuri şi de faptul că de multe ori creditorii au refuzat să accepte valori de vânzare la preţurile reale de piaţă, sperând că perioadele de boom imobiliar vor reveni. În final, s-a dovedit că aceasta a fost o conduită greşită a creditorilor, care au sperat degeaba, pentru că au aşteptat cinci ani forţând practicienii să organizeze zeci de licitaţii, în loc să permită vânzarea la cel mai bun preţ oferit.

Reporter: La începutul acestei veri a intrat în vigoare Codul insolvenţei. Există deja efecte în piaţă în urma implementării noii legislaţii în domeniu?

Simona Miloş: O primă statistică după ce Codul insolvenţei a intrat în vigoare, respectiv la 1 iulie, este reducerea la jumătate a cererilor promovate de către debitori, comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut, care nu se mai grăbesc atât de mult să intre în insolvenţă. Acest lucru ne-am şi propus - să stopăm valul de insolvenţe la cererea debitorului, care de multe ori era justificat de avantajele pe care legea i le punea la dispoziţie în privinţa posibilităţii de desemnare a practicianului provizoriu, al termenului de deschidere - debitorii îşi deschideau procedura în cinci zile, iar creditorii aşteptau luni şi luni, în funcţie de agenda tribunalului - etc. Noul Cod al insolvenţei a creat principiul prevalenţei cererii creditorilor, numărul de cereri venite din partea creditorilor rămânând constant.

Reporter: Cum apreciaţi proiectul de lege privind falimentul personal, care se află în dezbatere la Senat?

Simona Miloş: Sunt perfect de acord că aceasta este o lege absolut necesară pentru economia ţării noastre, mai ales în condiţiile în care suntem printre ultimele ţări din Europa care nu au o astfel de reglementare.

Cred, însă, că este un proiect complex, care ar fi trebuit să aibă efectuat în prealabil un studiu de impact. În primul rând, iniţiativa prevede că toate cheltuielile sunt suportate de la bugetul de stat şi nu ştim care va fi sursa bugetară. De aceea, trebuie analizat cu atenţie din această perspectivă.

În acelaşi timp, proiectul trebuie analizat din perspectiva logistică şi a capacităţii instanţelor de a gestiona astfel de dosare. Eu nu cred că tribunalele sunt pregătite să absoarbă un număr masiv de astfel de dosare de faliment, în condiţiile în care la nivelul Tribunalului Bucureşti sunt în jur de 200 de dosare pe şedinţă.

Este nevoie de o pregătire, atât a debitorului, dar şi a practicienilor în insolvenţă. Nu ştim cine va verifica obligaţiile impuse prin lege, cum ar fi cea care prevede că persoana fizică în faliment nu va putea să facă plăţi mai mari de 1000 de lei fără să le raporteze.

În ultimul rând, trebuie văzut dacă proiectul este eficient sau dacă ar putea fi îmbunătăţit, pentru că este o lege extrem de importantă şi cu mare impact.

Reporter: Cum vedeţi profesia de practician în insolvenţă peste zece ani?

Simona Miloş: În prezent, sunt instituţii care interferează cu legea insolvenţei, proceduri care pot fi instituite de organe de urmărie penală şi care impactează procedurile de insolvenţă, dar şi drepturile creditorilor, care nu au avut nimic de-a face cu operaţiunile frauduloase ale debitorilor ajunşi în insolvenţă. Se pune problema ce se întâmplă cu creanţele unei companii în insolvenţă garantate cu unele bunuri, în cazul dispunerii confiscării bunurilor respective. Trebuie să stabilim ordinea de distribuire a sumelor obţinute din valorificarea acelor bunuri.

Ne confruntăm cu astfel de situaţii şi nu ştim care va fi dimensiunea acestui fenomen de vreme ce ne aflăm la începutul lui. Cred că este momentul să semnalăm că această situaţie ar putea crea o vulnerabilitate a sistemului prin prisma faptului că ar putea fi lezate interesele legitime ale creditorilor care nu au nicio culpă şi nicio legătură cu activitatea infracţională a debitorilor.

Conform legii, pot fi instituite şi măsuri de suspendare a posibilităţii intrării în insolvenţă a unei societăţi. În practică, însă, se dispune suspendarea unor proceduri după ce ele au fost deschise, ceea ce este un lucru neeconomic, nefundamentat. Suspendarea procedurii atrage probleme majore legate de conservarea patrimoniului. Se pune şi întrebarea dacă va putea fi executat silit un debitor aflat în insolvenţă cu procedură suspendată.

În aceste condiţii, mi-aş dori ca la pregătirea profesională continuă pe care suntem obligaţi să o avem potrivit legii, sub sancţiunea pierderii licenţei dacă nu îndeplinim numărul de ore de pregătire profesională pe an, să participe şi judecători de penal.

Cred că în zece ani această profesie va avea un grad de pregătire profesională foarte înalt. Trebuie să punem în practică ce avem teoretic foarte bun, să nu facem rabat de la o conduită care ne obligă să fim la înălţime, să avem nu doar o lege bună, ci şi eficace şi aplicabilă.

Reporter: Mulţumesc!