Ofertă ostilă

Prin formula din titlu a fost sintetizată reacţia europenilor, mai ales a francezilor, faţă de oferta publică de achiziţii lansată de "Mittal Steel" pentru preluarea "Arcelor". Dar, cum războiul din lumea oţelului se aseamănă, păstrînd proporţiile, cu cel din politica românească, ne permitem o comparaţie. Căci, tot ca la o ofertă ostilă a reacţionat şi PNL la propunerea PD de fuziune rapidă.

Comparaţiile pot merge şi mai departe. Aflat săptămîna trecută în vizită în India, preşedintele francez a trebuit să răspundă acuzelor patronului Mittal Steel, indianul Lakshmi Mittal, cum că europenii, dar mai ales francezii, dau dovadă de "rasism" în această chestiune. Jacques Chirac a contraatacat calificînd propunerea Mittal drept "o ofertă pur financiară, fără nici un proiect industrial cunoscut". Fără un proiect cunoscut: cam aşa au sugerat şi liberalii că ar fi propunerea PD.

În cazul Mittal-Arcelor (locul 1 şi 2 pe piaţa oţelului) ar fi vorba de o formă de concentrare economică prin eliminarea concurenţei. Ori tot despre eliminarea concurenţei, de data aceasta între partide şi instituţii, (dintre PD şi PNL, dar şi dintre Preşedinte şi Prim ministru) pare a fi vorba pe scena politica românească. În declaraţia politică adoptată la Delegaţia Permanentă a PNL de la Braşov, natura conflictuală a relaţiilor preşedintelui Băsescu şi liberali, diferenţele dintre viziunile constituţionale ale PNL şi PD sau disputele din interiorul Alianţei au fost considerate impedimente în calea fuziunii. Şi cam asta este şi percepţia românilor, căci, în ultimul INSOMAR, realizat între 16 şi 21 februarie, 65% dintre respondenţi apreciau că între Preşedintele Băsescu şi Primul ministru Popescu Tăriceanu relaţiile sînt încordate (nu prea se înţeleg sau nu se înţeleg de loc). Ori, o fuziune în acest context conflictual pare, pentru mulţi, o absorbţie neprietenoasă.

Poziţiile PD şi PNL în interiorul Alianţei sînt în continuă mişcare. În ultimul sondaj CURS realizat între 11 şi 18 februarie Alianţa era încă preferată de 42% din cei ce s-ar fi prezentat la vot (48% din cei chestionaţi fiind însă nehotărîţi). Acest electorat s-ar distribui în proporţie de 47% către PD, 35% către PNL, iar 16% ar rămîne fidel Alianţei ca ansamblu. Plecînd de la aceste date am putea considera că PD ar aduce în jur de 20% din voturi, PNL 15%, iar Alianţa 7%. În alegerile locale din iunie 2004 cînd cele două partide au candidat pe liste separate (mai puţin la Bucureşti şi în Cluj) PNL obţinea 15,38% din consilierii locali şi 15,99% din cei judeţeni, pe cînd PD reuşea doar 12,83% din consilierii locali şi 12,79% dintre cei judeţeni. După nici doi ani, ca efect al prezidenţialelor din 2006, dar şi al crizei interne din PSD, PD s-a întărit. Calculul democraţilor e simplu: în cazul unei fuziuni PD ar prelua o parte a electoratului PNL şi ar deveni primul partid politic din România, chiar dacă nu se va menţine la cota actuală a Alianţei. Iar PSD, aflat în continuă scădere (de la 31% în octombrie 2005 la 25% în februarie 2006), afectat de suspiciunea corupţiei generalizate şi blocat de conflictele interne nu se va putea regrupa rapid şi nu va constitui un adversar redutabil. PNL rămîne singurul concurent, dar mai ales un centru de putere în jurul căruia se pot coaliza partidele cu potenţial de coaliţie şi de şantaj.

Cu toate că presa (mai mult sau mai puţin interesat) a insistat asupra conflictului dintre cele două partide, ultimul INSOMAR arată că la nivelul opiniei publice relaţiile dintre PNL şi PD par încă bune şi foarte bune pentru 45% dintre cei intervievaţi, contra 41% care le consideră nu prea bune sau de loc bune. Deşi sînt rezervaţi, chiar pesimişti în ceea ce priveşte fuziunea (42% cred că ea ar putea avea loc, faţă de 56% care sînt sceptici) majoritatea celor chestionaţi percep încă operaţiunea, chiar dacă presa a insistat (mai mult sau mai puţin interesat) asupra divergenţelor din cadrul Alianţei, ca fiind în interesul ambelor partide (40%), sau mai degrabă în favoarea PD (32%) decît a PNL (10%). Opinia publică înclină să considere oferta PD interesată şi unilaterală.

Nu e de mirare că în aceste condiţii, contraoferta PNL a fost la fel de neprietenoasă: fuziunea exclusiv pe baza principiilor liberalismului. Şi, dacă Emil Boc vede partea plină a paharului şi crede că fuziunea se va realiza, argumentele sale rămîn slabe. Ideea că PD "a eliminat orice barieră ideologică" în raport cu PNL nu rezistă. Căci ancorarea doctrinară a PD rămîne un mister. Sub formula populară nu stă nimic: PD ar trebui să opteze fie pentru creştin democraţie, fie pentru conservatorism. Dincolo de saltul mortal de la socialism la conservatorism, căci de creştin democraţie, cu reacţiile anti-UDMR din ultima vreme nu poate fi vorba, criza din interiorul grupului popular european face şi mai puţin inteligibilă identitatea doctrinară a democraţilor. Unele zvonuri de la Strasbourg vorbesc despre iniţiativa unor conservatori britanici, eurosceptici şi antifederalişti, de a se despărţi de PPE şi a forma un nou grup politic în Parlamentul European.

Datele problemei nu permit o rezolvare rapidă. Dacă PNL are o istorie, PD a dat în schimb preşedintele şi se crede în avantaj. Dacă PNL are o doctrină, chiar dacă nu tocmai clară, şi o afiliere internaţională, iar PD nu, în schimb democraţii sînt pe val. De aceea insistă asupra ofertei. Emil Boc crede, chiar după ultima Delegaţie Permanentă a PNL, că fuziunea s-ar putea realiza pînă la vară. Urmează deci ca PNL să se predea? Căci oferta este din ce în ce mai puţin prietenoasă.