OPINIA DE LA ANTIPOZI România, una din cele mai bogate ţări din Europa!

Din păcate este doar o reclamă pe TVR Internaţional.

Realitatea este că, după statistici, România este una din cele mai sărace ţări din Europa.

De ce ?

O analiză poate va fi făcută de economişti care se ocupă cu istoria, dacă în România există o asemenea preocupare.

Ca o generalitate, s-a dovedit că ţări bogate în resurse , dar cu forme de guvernământ corupte şi incompetente, unde administrarea banului public se face exclusiv în beneficiul grupurilor de interese, pot transforma o economie prosperă într-o economie a dezastrului pentru majoritatea membrilor societăţii, cu repercusiuni impredictibile asupra fabricii sociale.

Exemple istorice: în America de Sud, Argentina şi Chile, în Africa, Zimbawe etc.

În România ultimilor 20 de ani, marea realizare a celor care au guvernat a fost exact crearea unui sis­tem corupt în care interesul public nu a avut prioritate.

Desigur, nu poate fi ignorat nici faptul că cei care au primit mandat să administreze, România nu au avut nici expertiza, nici viziune economică şi nici nu au fost interesaţi să fie consiliaţi de cei care se pricep.

A fost un fel de, cei care ştiu trebuiau să tacă, iar cei care nu ştiu erau autorizaţi să vorbească.

La un post de televiziune am văzut un exemplu care merită menţionat.

Un secretar de stat la Ministerul Agriculturii spunea: "România trebuie să aibă o prioritate la primirea de fonduri UE deoarece suntem ţara care are cea mai mare proporţie de cetăţeni (peste 30%) angajaţi în agricultură şi aceasta dovedeşte un potenţial imens".

Faptele sunt exact pe dos.

O ţară cu o proporţie atât de mare de cetăţeni angajaţi în agricultură dovedeşte înapoiere.

Adică în Romania, 30 de oameni hrănesc 100 de cetăţeni. În ţările avansate 3-4 oameni hrănesc 100 de cetăţeni.

Deci numărul mare de persoane care activează în agricultură dovedeşte o înapiere imensă, nu un potenţial imens.

Faptul că scadenţa politicilor economice dezastruoase a întârziat s-a datorat în mare măsură mâinii invizibile care a favorizat România: mulţi ani de creştere economică susţinută în economiile dezvoltate, migrarea forţei de muncă din România, repatrierea de capital în cazul emigranţiilor şi, în oarecare măsură, oportunităţile indentificate de antreprenori străini în România.

Din păcate, şi investiţiile străine au fost retardate prin politici descurajatoare. Birocraţie excesivă ,corupţie, legislaţie defectuoasă şi un timp îndelungat, forţarea cursului de schimb (apreciere rapidă) .

Chiar şi în ceasul al doisprezecelea, aşa-zisele ideologii prevalează asupra interesului public.

Cota unică este litera de evanghelie a politicii de dreapta, susţin domnii Antonescu şi Videanu. După părerea mea, nu s-a dovedit că această politică serveşte interesului public.

În fiscalitatea din România predomină taxele indirecte care scumpesc atât costul muncii, cât şi costul bunurilor şi serviciilor atât în detrimentul populaţiei cu salarii mici cât şi în detrimentul competivităţi bunurilor produse în România.

Modelul European al pensiilor şi ajutorului de somaj nu este sustenabil pentru România. Acum există pilonul pensiei particulare care probabil va fi operaţional în 20 de ani.

Pentru participanţii la acest sis­tem, contribuţia la stat ar trebui încorporată în impozitul pe salariu, nemai numindu-se contribuţie la pensie, astfel că, peste 20 de ani, dreptul la pensia de stat să fie condiţionată de nivelul averii şi a altor venituri personale.

Astfel, un om bogat să fie exclus de la pensia de stat.

Nu se va mai putea folosi argumentul că am dreptul deoarece am contribuit.

Similar şi cu ajutorul de şomaj. Ajutorul de şomaj să fie oferit la un nivel de supravieţuire, poate pe două nivele indiferent de veniturile salariale pierdute de solicitant.

Ajutorul de şomaj este pentru o supravieţuire temporară şi nu pentru menţinerea unui standard de viaţă.

Îmi aduc aminte de măsuri iraţionale luate în epoca de aur în numele ideologiei.

În România exista un sistem de magazine unde bunurile se vindeau numai pe valută şi, desigur, cumpărători erau numai străini şi români care aveau bani din străinătate (în special de la rude).

România care avea probleme de balanţă externă realiza un profit substanţial, în valută, din aceste shop-uri. Bineînţeles că ele au creat şi o piaţă neagră, atât a bunurilor de consum (ţigări, băuturi etc), cât şi a valutei.

Din punct de vedere economic această piaţă neagră putea fi legalizată întrucât nu era detrimentală economiei româneşti. Produsele vîndute în shop-uri nu aveau echivalent pe piaţa internă.

Totuşi, în numele unui termen abstract al echităţi socialiste, această sursă de venit pentru stat a fost desfiinţată.

Astăzi, tot în numele ideologiei, ministrul de finanţe primeşte cartonaş galben pentru că a spus că sistemul de impozitare din România trebuie regândit.

Aş fi încântat să cred că a facut acest lucru conştient de repercusiuni, fiind pregătit şi pentru sacrificiul personal pentru a forţa dezbaterea publică şi mâna guvernului.

Guvernanţii refuză să ia măsuri efective pentru stoparea corupţiei şi evaziunii fiscale şi, în general, pentru nivelarea terenului de joc.

Citesc cu interes bumul mediatic creat de sinuciderea cântăreţei Mădălina Manole. Se fac evaluari asupra averii şi a banilor pe care i-a lăsat şi pentru dobândirea cărora se dau lupte familiale.

Nu am văzut nicio publicaţie care să ceară proba declaraţiilor fiscale ale cântăreţei despre care se spune că a fost o maşină de făcut bani.

Zilele trecute, interesul public a fost îndreptat spre cazul desfiinţării operei din Constanţa şi reducerilor de personal din instituţiile de cultură.

În România, ca de altfel în toate fostele ţări comuniste, singurul bun de valoare produs de vechiul regim au fost sportivii şi cultura. Aici mă refer în special la sfera artiştilor de toate categoriile. În majoritatea ţărilor occidentale, trupe de teatru permanente nu există.

În Australia, statul subvenţionează numai Opera din Sydney şi orches­tra simfonică naţională. Deci, existenţa acestor instituţii de cultură (după parerea mea valoroase) trebuie să fie o decizie la nivelul societăţi.

Adică, menţinerea unui sistem atât de mare de instituţii de cultură are un cost al oportunităţii. De exemplu, renunţarea la zece teatre poate să creeze fonduri pentru " n" număr de grădiniţe ori azile de bătrâni. O viziune şi o politică pe termen lung în acest domeniu este importantă atât pentru industrie, cât şi pentru instituţiile care poate oferă o educaţie pentru viitori şomeri.

De asemenea o nouă orientare trebuie considerată şi în educaţie. În loc ca România să exporte oameni educaţi, noua politică ar trebui orientată spre exportul de educaţie, domeniu în care România ar putea crea un avantaj competitiv.

Guvernul Boc şi preşedintele Bpsescu au ajuns la cote de încredere foarte mici. A cauta să se salveze prin politici contra productive interesului public nu pot decât sa-i discrediteze şi mai mult .

Niciodată nu a existat o oportunitate mai bună de reformare a sistemului şi de a pregati România pentu a fi competitivă în liga bunăstări economice.