OPINII Aruncatul cu piatra: un sport universal

Citez din memorie câteva stihuri din prologul lui Tonio, din "Paiaţe", opera lui Leoncavallo: "Iar voi, vă rog, nu judecaţi prea aspru costumul de paiaţă/ Şi noi suntem oameni / din carne şi oase..." La data la care a fost scrisă opera, costumul de paiaţă era inconfundabil şi îi revenea prin excelenţă Bufonului, celui a cărui menire era să fie veşnic pe placul celor din jur, să le întreţină buna-dispoziţie. Astăzi, rolul e revendicat de te miri cine: politicieni, fotbalişti, ziarişti, şi nu numai ei, apar când ţi-e lumea mai dragă şi îţi oferă un spectacol care te lasă cu gura căscată. Când prestaţia ieşită din comun nu ţine de accident, ci chiar probează o abilitate cu totul fără egal, atunci, în generozitatea noastră, le acordăm statutul de "Vedetă". Vedeta poate să facă aproape orice, câtă vreme este în graţiile noastre, ale spectatorilor. Îmbrăcat invariabil într-o pereche de izmene care fluturau pe el şi un tricou pe care cineva mânjise cu pensula un mare 10, Zinedine Zidane a fost un astfel de bufon. Adică o vedetă. Şi-a onorat cu exemplară dăruire meseria, a făcut fericită o planetă întreagă şi, după ce a dăruit tribunelor cei mai frumoşi ani din viaţa lui, a decis că finalul unui Campionat Mondial e cel mai potrivit moment să-şi atârne costumul de paiaţă în dulap şi să revină în rândul oamenilor. Ca să nu rămână nimic nespus, mărturisesc public că n-am mai văzut demult un meci de fotbal, iar din recentul turneu final nu am urmărit cap-coadă decât două meciuri: Brazilia - Franţa, când nu voiam să mă lipsesc de parada de geniu pe care eram sigur că o vor oferi brazilienii, şi finala, când mi-era deja chiar indiferent cine câştigă, fiind dispus să-l recunosc şi să-l susţin pe cel mai bun. În cele două meciuri, am văzut şi am urmărit cu o plăcere cu totul aparte un jucător care mi s-a părut că însumează, în strălucită măsură, talentul, inteligenţa, eleganţa. Numele lui este Zinedine Zidane. Îmi spuneam că trebuie să fii cu adevărat un protejat al Sorţii ca, la apogeul unei cariere, Dumnezeu să-ţi recunoască dreptul la o glorie la care atât de mulţi visează şi la care atât de puţini au acces.

Totul a funcţionat perfect până cu câteva clipe înainte de lăsarea cortinei. Cu siguranţă, prestaţia publică, "rolul" lui Zidane fusese programat pe durata a 90 de minute, durata clasică a unui meci de fotbal, prelungirile nu au mai fost luate în calcul de cel care, acolo sus, pe parcursul anilor, a ocrotit cariera de excepţie a acestuia. A luat notă acum de hotărârea lui de a se reîntoarce în rândul oamenilor şi, din minutul 91, a lăsat lucrurile să curgă din nou în canoanele normalităţii noastre. Pământene! Pentru că mult-hulitul gest al lui Zidane de a fi ripostat celui care l-a rănit grav nu a fost altceva decât semnul revenirii lui definitive printre noi, în rândurile noastre, la condiţia noastră, la felul nostru a judeca şi de a reacţiona. Lepădându-şi costumul de paiaţă-jucător, coborând de pe scena-teren de joc, Zidane ne-a dovedit tuturor că, la fel ca şi noi, şi el e om, din carne şi oase, la fel de vulnerabil ca şi noi la durere şi umilinţă. Aş vrea să-mi pot imagina un răs-puns cât mai aproape de adevăr la o întrebare simplă: câţi dintre cei care s-au grăbit să dea cu piatra în Zidane ar fi reacţionat altfel în faţa injuriilor care i-au fost aruncate în faţă? Care ar fi fost felurile în care ar fi putut reacţiona Zidane, din momentul în care a devenit ţinta unui atac de o infamie desăvârşită? Să se ducă la arbitru şi să se plângă că i-au fost pângărite numele sfinte ale familiei? Să se fi adresat, la marginea terenului, observatorului FIFA şi să ceară intervenţia imediată a forului suprem? Să se fi făcut că nu a auzit, să se fi smuls din mâinile agresorului şi să fi continuat să joace ca şi până atunci, pentru deliciul celor care voiau să vadă spectacolul? Se pare că asta e varianta pe placul celor care ei, şi numai ei, au acces la Codul sacru al "manierelor elegante"! "Ne-ai încântat întotdeauna cu jocul tău, te-am suit pentru bucuria noastră pe soclul cuvenit numai celor aleşi, ei bine, de acum noi o să-ţi spunem ce poţi şi ce nu poţi să faci, când ai dreptul să te bucuri şi când, şi în ce condiţii, să-ţi plângi durerea"! Pe logica asta, Zidane e, fără îndoială, vinovat. Dar este o logică a fariseismului, a unei false moralităţi şi, personal, nu dau două parale pe ea. Pentru că după prima întrebare simplă, mai am câteva întrebări, la fel de simple. În câte din marile ziare ale lumii au apărut protes-te faţă de declaraţia incalificabilă a preşedintelui Senatului italian, care s-a bucurat că au învins "o echipă de negri, de musulmani şi de comunişti" (echipa Franţei, din punctul lui de vedere)? Care ar fi fost reacţiile "lumii civilizate" dacă musulmanul Zinedine Zidane ar fi fost cel care şi-ar fi permis să porcăie familia creştinului Materazzi şi acesta, în sfântă şi nobilă legitimă apărare, şi-ar fi apărat onoarea călcându-l în picioare pe profanator? Cum ar fi reacţionat toţi cei care dau nota inconfundabilă presei române dacă, să ne imaginăm că, jucând ultimul meci al carierei în finala unei Cupei mondiale, "regele" Hagi ar fi fost făcut albie de porci: "român şi machedon împuţit", de un adversar de care a trecut ori de câte ori a avut mingea? Cunosc răspunsurile şi niciun om cu o minimă onestitate nu se poate îndoi de ele.

În virtutea lor, cred că, pentru toate clipele sublime dăruite celor care trăiesc în cultul sportului rege, Zinedine Zidane merită doar felicitări şi mulţumiri.

Pentru momentul de omenească slăbiciune, înţelegere şi necondiţionată iertare.