OPINII "Călin, chiar nu ştii cât de mic ajungi să fii?"

A spune că omul de afaceri Dinu Patriciu este liber să facă ce vrea cu banii lui înseamnă a emite un panseu demn de Gâgă. Nimeni şi nimic nu poate să cenzureze cuiva felul în care îşi cheltuieşte avuţia şi orice comentariu pe tema asta este nul şi neavenit. Lucrurile se complică, însă, din momentul în care gesturile şi declaraţiile "omului de afaceri Patriciu" interferează domeniul prin excelenţă propriu "omului politic Patriciu" şi asta pentru simplul motiv că urmările imixtiunii, departe de a se reduce doar la persoana acestuia, implică şi afectează un partid întreg.

Abandonând din primele zile ale lui "90 postura de bugetar, revendicând cu ardoare, poate chiar primul, titlul insolit (în România post-ceauşistă) de "capitalist", Dinu Patriciu a început prin a se impune în spaţiul public ca unul dintre cei mai activi politicieni, numele lui devenind în scurt timp unul din brandurile liberalilor. În numai câţiva ani, însă, omul de afaceri crescut în umbra politicianului a ajuns să-l depăşească pe acesta, nu numai ca notorietate, dar şi ca pondere în activitatea lui cotidiană. Participarea directă în viaţa PNL părea să tindă, deliberat, spre valori simbolice, culminând cu demisia din fruntea organizaţiei Prahova, gest prin care Dinu Patriciu a încercat să convingă o lume întreagă că se retrage din prim-planul scenei politice în obscura poziţie de "membru de partid fără grad". Fireşte, oricât de naivi sunt o bună parte din microbiştii care îşi imaginează că descifrează tainele politichiei româneşti irosind ore în şir cu talk-show croite la comandă, o asemenea ipostază era totuşi greu de crezut, vocile celor care identifică în Patriciu omul care conduce cu adevărat PNL fiind tot mai numeroase. Greutatea influenţei lui în partid, spun aces-tea, nu rezidă, în primul rând, în obedienţa celor pe care, pe ştate de plată sau prin alte mijloace economico-financiare, a reuşit să şi-i subordoneze, cât mai ales prin influenţa cu totul cotropitoare pe care o exercită asupra premierului Tăriceanu. Lista probelor irefutabile adunate, în acest sens, pe parcursul ultimilor doi ani este suficient de lungă şi de prezentă în memoria colectivă ca să o mai enumerăm o dată. Recenta lovitură de presă, prin care cotidianul Bursa a dezvăluit subvenţiile preferenţiale pe care Dinu Patriciu le-a acordat PSD în campania electorală, marchează o trăsătură nouă în configuraţia imaginii publice a preşedintelui PNL. Pentru că, dacă vorbim despre o surpriză al naibii de neplăcută şi de costurile ei, atunci trebuie spus limpede că ea nu vine din partea lui Patriciu, infinit mai simţitor faţă de grija afacerilor pe care le conduce decât de partidul al cărui membru este, ci din partea preşedintelui PNL, inapt să apere aşa cum se cuvine credibilitatea şi onoarea partidului.

Dinu Patriciu nu este nici primul şi nici ultimul om politic care împrăştie jetoane principalilor jucători la ruleta politică. Relatările martorilor despre metri cubi de bani pe care George Păunescu îi expedia, într-o altă campanie, la sediul PDSR (pe atunci) sau dezinvoltura cu care Sorin Ovidiu Vântu recunoştea că a sprijinit cu egală plăcere mai multe formaţiuni politice au intrat într-o normalitate pe care, ne place sau nu ne place, nu putem decât să o consemnăm. Ce dă o notă aparte gestului liderului liberal, în timpul campaniei electorale, este efortul pe care l-a făcut în favoarea principalului adversar al partidului pentru ale cărui interese politice o lume întreagă îşi imagina că activează. Mă tem că, dacă lupta s-ar fi dus nu pe scena politică, ci în timp de război, un demers de natura celui întreprins de Patriciu în serviciul inamicului ar fi intrat sub incidenţa legii marţiale. Sigur, noi nu suntem în război, şi "legile", ştim bine, nu sunt decât recuzita cu care împodobim spectacolul tot mai searbăd al vieţii noastre de zi cu zi. Şi totuşi, o minimă decenţă, un elementar respect pentru judecata celor în faţa cărora te produci, ar fi fost întru-totul benefică. Asta ar fi presupus găsirea, atât cât e posibil, a unei explicaţii plauzibile, nu ilara dorinţă de a echilibra "piaţa sponsorizărilor", şi încheierea oricărui comentariu, cu ruga ca o altă gogomănie, semnată de un alt autor, să-i ajute pe oameni să treacă cât mai repede peste un gest atât de discutabil. Inteligenţa politică a dlui. Patriciu s-a nimerit să fie tocmai acum în vacanţă, fapt care l-a împins să lanseze o teză ce, în timp, se va dovedi dintre cele mai perdante. Atât pentru Dinu Patriciu, cât mai ales pentru bunul lui prieten Călin Popescu Tăriceanu, implicit pentru trupa de servanţi care îi anturează. Pentru că opţiunea publică pentru o alianţă cu PSD este cea mai peremptorie dovadă a derutei în care a intrat partidul, a lipsei oricărei gândiri strategice, a disponibilităţii pentru cele mai toxice şi contra-productive compromisuri. Adevărat, ideea nu a fost lansată decât de un "membru PNL", fără vreo funcţie de conducere, un liberal ca oricare altul, care se bucură din plin de libertatea de exprimare în partid. Dar tot atât de adevărat este că, la o asemenea provocare, Călin Popescu Tăriceanu ar fi fost obligat să-şi spună imediat, cu o voce tunătoare, punctul de vedere. Un punct de vedere care să respingă cu toată fermitatea inepţia lansată de un om de care o lume întreagă ştie cât este de legat. Nu contează motivele pentru care nu a făcut-o, indiferent dacă este vorba de com-plicitate, de slăbiciune, sau, pur şi simplu, indolenţă. În oricare dintre variante, dacă mai exis-tă un om loial alături de Tăriceanu, datoria lui imediată ar fi să-l scuture bine şi să-l întrebe strigându-i în urechi: "Călin, chiar nu ştii cât de mic ajungi să fii?".