OPINII De ce scăderea burselor anunţă recesiunea şi nu invers

În ultimele săptămâni, culoarea roşie s-a generalizat pe marile pieţe de capital. Investitorii sunt tot mai îngrijoraţi deşi, aparent, economiile par s-o ducă încă bine, consumul creşte, iar creditarea şi-a reluat ascensiunea. Ce ştiu speculatorii şi nu ştiu consumatorii?

În economiile dezvoltate, conexiunea cu piaţa de capital e foarte puternică. Oamenii resimt scăderea bursei ca pe o diminuare a averii personale, pentru că foarte mulţi au portofolii de acţiuni fie direct, fie indirect, prin intermediul fondurilor de investiţii sau măcar al celor de pensii. Iar dacă se simt brusc mai săraci, vor avea tendinţa să consume mai puţin, să cumpere mai înţelept, să-şi drămuiască cheltuielile. Or, asta înseamnă scăderea cererii, iar comenzile mai mici pentru furnizori aduc într-o prima etapă preţuri mai mari (iniţial se încearcă conservarea marjei de profit), deci reducere suplimentară a consumului, apoi reducerea numărului de angajaţi într-o măsură chiar mai mare decât scăderea cererii, ca măsură de siguranţă (cum s-a întâmplat în sectorul privat autohton după 2008).

Acţionarii resimt simultan scăderea valorii activelor personale, dar spre deosebire de oamenii de rând, au pârghii pentru a compensa sau doar reduce această corecţie. Ei vor presa pentru acordarea unor dividende mai mari, consolatoare, iar noii manageri puşi în acest scop vor căuta să scoată profit din piatră seacă pentru a-l direcţiona spre fondul de dividende. Aşa că se va tăia din forţa de muncă concomitent cu încărcarea suplimentară a angajaţilor rămaşi, se vor majora nişte preţuri şi marje de profit. Deci iar şomaj, din nou preţuri majorate, astfel încât, în câteva luni de la debutul corecţiilor la bursă, scăderea cererii în economie e deja palpabilă. Se cumpără mai puţin, iar preţurile în creştere nu încurajează deloc consumul, se cheltuie mai prudent proporţional cu percepţia deprecierii activelor personale, şomajul în creştere aduce un plus de prudenţă (rudele şomerilor au de drămuit mai bine veniturile) şi un deficit al cererii (şomerii ar consuma, dar n-au cu ce).

Evident, când preţurile au ajuns suficient de jos, tendinţa burselor se inversează, investitorii cu cash revin la cumpărare, autorităţile încep să ia măsuri anticriză (de regulă, avem socializarea pierderilor, uitându-se de privatizarea anterioară a profiturilor), perspectiva economiştilor se schimbă, iar în câteva luni de la revenirea burselor încep să apară şi primele semne bune din economia reală, deşi până la restabilirea totală a încrederii consumatorilor pot trece ani.

De ce bursele o iau mereu înaintea economiei? Tranzacţiile în marjă sunt foarte populare (depunând un procent din valoarea activelor pe care au pariat drept garanţie, speculatorii suportă apoi fluctuaţiile de preţ ca şi când ar dispune de întreaga suma), iar cei ce îşi riscă aşa banii nu îşi pot permite să nu fure startul, pentru că pot deveni repede faliţi. La cel mai mic semnal negativ (debutul creşterii dobânzilor în SUA, de pildă) aceştia vor începe să-şi lichideze deţinerile, iar valul corecţiilor creşte treptat până când pieţele intră hotărât într-un trend negativ. Sigurul lucru pe care l-ar putea face autorităţile pentru a atenua fenomenul ar fi să ia măsuri bruşte, şi nu graduale, pentru a nu prelungi tendinţele deja formate (dacă s-ar fi anunţat creşterea dobânzilor direct la 2% concomitent cu anunţul că nicio modificare nu va mai fi operată timp de, să spunem, 7 ani, cred că pieţele ar reacţiona mai bine, iar corecţiile vor fi oricum mai scurte decât în cazul unei aşteptate înăspriri graduale, cu paşi mărunţi, a politicii monetare).