OPINII Economia duduie, sărăcia bîntuie

De mai mulţi ani, guvernanţii noştri ne prezintă date statistice din care rezultă că producţia naţională, exprimată în Produsul Intern Brut (PIB), creşte continuu, anul trecut, în 2004, creşterea anuală fiind de peste 8%. Domnul Tăriceanu, actualul premier, ne asigură că economia românească "duduie", în continuare, urmînd ca, în 2005, să înregistrăm o creştere anuală a PIB-ului de 5-6%. În ciuda aces-tor anunţuri triumfaliste, nivelul de trai al marii majorităţi a populaţiei continuă să fie foarte scăzut, această mare majoritate nereuşind să iasă din sărăcia în care a fost împinsă în perioada 1990-2004. Stau dovadă cifrele prezentate de sindicate referitoare la costul coşului zilnic, la puterea de cumpărare scăzută a salariilor şi pensiilor, fluxul sporit de emigranţi care îşi caută un salariu decent prin angajarea în străinatate. Cum se explică faptul că creşterea economică nu este însoţită şi de creşterea nivelului de trai al populaţiei?

1. Creşterea economică înregis-trată în perioada 200-2004, ca şi aceea înregistrată în perioada 1992-1996, nu este una sănătoa-să, rezultată din valorificarea potenţialului productiv al ţării. Creşterea economică din perioada 2000-2004 s-a bazat, în principal, pe împrumuturi externe, prin creşterea accelerată a datoriei externe, care, la sfîrşitul anului 2004, a atins nivelul record de 19,6 miliarde de euro.

În perioada 2001-2004, serviciul datoriei externe, format din ratele de rambursare a împrumuturilor plus dobînzile aferente, a crescut continuu, în anul 2004 acesta fiind egal cu suma de 4,8 miliarde euro, ceea ce înseamnă mai mult de jumătate din suma totală a salariilor primite în anul 2004 de toţi angajaţii României.

PIB-ul României a crescut, dar plusul de venituri obţinut nu a intrat în buzunarele salariaţilor români, ci în conturile celor care i-au împrumutat pe guvernanţii români ca să se menţină la putere.

2. Principalul motiv al "revoluţiei" din decembrie 1989 a fost acela al schimbării sistemului economic comunist cu un sistem economic mai eficient, care să asigure venituri mai mari pentru cetăţenii ţării, să asigure creşterea nivelului de trai al acestora.

Sistemul economic construit în România după 1989 s-a dovedit, dimpotrivă, mai ineficient şi mai neproductiv decît cel comunist.

Dacă în perioada 1990-2004 am fi reuşit să producem cel puţin un PIB egal cu cel din 1989, am fi avut la dispoziţie o sumă suplimentară egală cu 180 miliarde euro, ceea ce înseamnă mai mult decît dublul salariilor încasate de români în această perioadă.

Scăderea dramatică a producţiei naţionale - în 1999 aceasta ajunsese să reprezinte 70% faţă de cea realizată în 1989 - a avut drept cauză directă devalorizarea capitalului naţional, trecut în proprietatea statului prin Legea 15/1990.

Această devalorizare a fost realizată cu ajutorul hiperinflaţiei generată de BNR, prin aruncarea în circulaţie a unor cantităţi de bani mult mai mari decît erau cerute de valoarea şi numărul operaţiilor de schimb. Hiperinflaţia a determinat, printre altele, contractarea cererii interne, care a condus, la rîndul ei, la subutilizarea capacităţilor de producţie, creşterea aberantă a costurilor de producţie, intrarea în faliment a întreprinderilor cu capital de stat, astfel încît acestea să poată fi vîndute la preţuri de sute de ori mai mici decît valoarea lor reală.

Jefuirea capitalului acumulat pînă în 1989 nu a fost posibilă decît prin devalorizarea şi degradarea acestui capital, ceea ce a generat şi reducerea producţiei naţionale, a veniturilor, a salariilor şi a pensiilor, adică sărăcirea românilor.

3. Profitorii tranziţiei nu s-au mulţumit numai cu însuşirea capitalului acumulat pînă în 1989. Au inventat şi pus în aplicare şi instrumente pentru jefuirea cetăţenilor şi de o bună parte a veniturilor realizate după 1989, aşa reduse cum au fost ele.

Sînt cunoscute scandalurile legate de SAFI, FNI, falimentarea băncilor, jafuri puse la cale de speculanţi, cu ajutorul prevederilor legale adoptate de guvernanţi.

Mai puţin cunoscut este modul în care guvernanţii, deveniţi proprietari ai capitalului naţional acumulat pînă în 1989, direct sau prin interpuşi, în complicitate cu o parte a liderilor sindicali, au reuşit să sporeas-că necontenit ponderea profiturilor în PIB, în defavoarea salariilor.

Calculele efectuate pe baza datelor înscrise în Anuarele Statistice ale României în perioada 1990-2004 pun în evidenţă faptul că, în timp ce în 1990, ponderea salariilor în PIB era de 38%, aceasta a scăzut continuu, ajungînd la 14% în perioada 2001-2004. În aceeaşi perioadă, ponderea profiturilor a crescut de la 51% la 75%, diferenţa de 11% a rămas aproape constantă de-a lungul perioadei, fiind reprezentată de impozite şi taxe de producţie, preluate direct la bugetul de stat, corectate cu subvenţiile acordate de stat.

În termeni absoluţi, în 1990, fondul anual de salarii era egal cu suma de 21,6 miliarde echivalent euro, iar în anii 2001-2004 a ajuns la o medie de 6,7 miliarde euro, în timp ce valoarea profiturilor a crescut de la 28,3 miliarde euro, la 38,1 miliarde euro, în cursul anului 2003.

Dacă s-ar fi păstrat structura PIB-ului, respectiv raportul dintre salarii şi profituri existent în 1990, în perioada 2001-2004 salariul mediu net pe economie nu ar mai fi fost de 125 euro pe lună, ci de peste 3 ori mai mare, adică egal cu 375 euro pe lună.

Raportul dintre salarii şi profituri, la care s-a ajuns din cauza lacomiei guvernanţilor postdecembrişti şi a slăbiciunii mişcării sindicale are consecinţe deosebit de grave asupra vieţii economice şi sociale a ţării.

Salariile foarte mici nu asigură suficiente resurse pentru fondurile de pensii şi de sănătate. Profiturile nu participă la aceste fonduri. Salariile foarte mici nu permit proprietarilor lor să facă economii care să fie transformate în investiţii.

Profitorii tranziţiei au devenit proprietari de capital prin aşa-zisa privatizare, adică pe gratis. Ei nu au muncit pentru acest capital, nu şi l-au creat economisind o parte din veniturile cîştigate cinstit, pe piaţă, concurenţial. Din acest motiv, ei nu economisesc şi nu investesc veniturile cîştigate. Le consumă pe vile, iahturi etc. Este, astfel, irosită o altă sursă importantă de investiţii, de sporire a capacităţilor de producţie, a veniturilor, salariilor, pensiilor etc.

4. O parte importantă a capitalului acumulat pînă în 1989 a fost vîndută străinilor. Chinezii nu au vîndut şi nu vînd străinilor nici o fărîmă din capitalul lor naţional. Îi invită pe străini să vină în China şi să-şi alăture capitalul lor celui chinezesc. Aşa înregistrează China creşteri economice de 8-9% pe an şi sporeşte în fiecare an nivelul de trai al întregii populaţii.

În România, capitalul străin nu a venit să se alăture celui românesc, ci să-l cumpere pe acesta. Banii încasaţi de statul român prin vînzarea capitalului naţional nu au fost reinvestiţi, ci cheltuiţi pentru salarii compensatorii şi plăţi de dobînzi.

Profiturile realizate de străini de pe urma capitalul acumulat de români pînă în 1989 nu rămîn în România, nu sînt reinvestite în sporirea capacităţilor de producţie ale ţării, în creşterea producţiei, a veniturilor, în diminuarea sărăciei locuitorilor ţării.

Iată cîteva dintre elementele care explică de ce, în ochii guvernanţilor, economia României duduie, în timp ce, în realitate, ţara este bîntuită de sărăcie.