OPINII Fără elite, România este ţara formelor goale de conţinut. Cu excepţia închisorilor...

Un popor care îşi extermină elitele plăteşte preţul vreme de multe generaţii. Asta am făcut şi noi, românii, pe vremea regimului comunist, criminal, iar urmările nu s-au lăsat aşteptate. Prima consecinţă a fost prăbuşirea morală. A fost apoi de-responsabilizarea, prin ruperea de proprietate, distrugerea învăţământului şi anihilarea Bisericii, infiltrată de Securitate. Consecutiv, de 70 de ani încoace, serviciile publice, precum învăţământul, sănătatea şi administraţia, reuşesc să-şi depăşească, an de an, recordurile negative.

Nici după 1989 lucrurile nu s-au îndreptat. Numită sau aleasă, clasa politică nu poate fi mai bună decât noi. Iar noi trăim în legea lui "merge şi aşa" sau "nici o problemă! mâine!", în loc să depăşim obstacolele, le ocolim (de la fiţuica şcolară, la mita ministerială...), suntem corupţi şi lipsiţi de orice solidaritate comunitară.

Avem instituţii europene, dar le-am populat cu funcţionari cu apucături dâmboviţene. Nu avem universităţi în top 500, dar avem cu 25% mai mulţi doctori în ştiinţe decât media europenă, atât de "super-calificaţi" în domeniile lor, încât nici o fabrică nu are tehnologie românească. Avem învăţământ obligatoriu şi gratuit, dar în multe şcoli plouă, iar achiziţionarea manualelor, ca şi zugrăvirea şi mobilarea claselor revin prea des părinţilor. Avem spitale, dar cei mai buni medici pleacă în alte ţări. Avem cel mai mare număr de angajaţi în serviciile secrete, raportat la populaţie, din Europa, dar cei mai mulţi ne spionează pe noi. Avem generali politruci, de carton, cu cariere întrerupte nu de gloanţe, ci de plagierea doctoratelor. Avem stadioane ultramoderne, construite cu bani publici, pentru echipe deţinute de bişniţari, care au transformat campionatele în oboare de jucători. Avem mii de biserici, clădite pentru o populaţie mai degrabă superstiţioasă, decât credincioasă. Avem cel mai numeros parlament, dar executivul iniţiază majoritatea legilor. Avem campanii electorale, dar nu avem ce alege, căci - în lipsă de proiecte - dezbaterea este deturnată spre persoane.

Şi aşa mai departe...

România a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, ceea ce înseamnă că îndeplinise condiţiile impuse prin aşa-numitul "acquis comunitar", respectiv, asumase legislaţia, regulamentele, tratatele şi convenţiile europene şi înfiinţase instituţiile necesare. Astăzi, după zece ani, constatăm că integrarea tot departe este, pentru că prea puţine dintre acestea sunt efective. Mai rău: cerinţele UE sunt percepute de populaţie ca amestec în treburile ţării.

Degeaba avem formele, dacă le lipsim de conţinut. Exemplele sunt numeroase şi pot fi găsite în aproape orice domeniu. Mă voi limita la câteva.

De câte ori se mai sfinţeşte o biserică, apar articole revoltate cu privire la numărul lor, mereu în creştere, faţă de cel al şcolilor şi spitalelor, mereu în scădere. Aşa am aflat că, la sfârşitul anului 2015, în România erau 18.300 biserici, 19.000 şcoli şi 425 spitale, respectiv unul la 44.000 locuitori. Pentru comparaţie, în SUA sunt 350.000 biserici şi 5.500 spitale, respectiv unul la 56.000 locuitori, iar acolo nimeni nu protestează la construirea unei biserici. Protestul ar trebui să fie focalizat nu pe numărul bisericilor, ci pe organizarea lor şi pe calitatea preoţilor şi a ierarhilor. Biserica ar trebui să reorienteze moral societatea, să susţină demnitatea persoanei, să aducă servicii pe tărâmul asistenţei sociale şi în domeniul educaţiei; dar, ce te faci dacă ierarhii o întorc cu spatele la laicat şi cu faţa la interesele (materiale!) ale clerului?

Noi închidem spitale pentru că nu suntem în stare să le dotăm cu echipamente şi cu personal. Bugetul alocat sănătăţii a crescut de câteva ori în ultimii 12 ani, dar am reuşit performanţa să drenăm toată creşterea în buzunarele furnizorilor de medicamente, nu în ameliorarea actului medical, prin echiparea spitalelor şi majorarea salariilor personalului medical.

Raportat la populaţie, din punct de vedere al numărului de spitale, americanii stau mai rău, dar calitatea asistenţei medicale de acolo este excepţională.

Problema nu rezidă în număr/formă, ci în conţinut/calitatea serviciilor prestate.

În România de azi, singurul domeniu în care conţinutul excede formei este cel penitenciar: avem prea mulţi puşcăriaşi şi puşcăriabili faţă de numărul şi capacitatea închisorilor!

Este înfricoşător! Măcar de spaimă, ar trebui să reconsiderăm rolul elitelor, să oprim hemoragia emigrării şi să ţintim "proiectul de Ţară" asupra lor.

Aude cineva?