OPINII Ingineria împrumuturilor în valută

De 16 ani asistăm la deteriorarea continuă a balanţei comerciale externe şi a balanţei de plăţi ale României. Creşte continuu deficitul balanţei comerciale externe, ajungînd la peste 10 miliarde euro, în anul 2005, ceea ce înseamnă aproape jumătate din valoarea exporturilor. A crescut, continuu, şi deficitul balanţei de plăţi, respectiv al deficitului de cont curent care, la sfîrşitul anului 2005, a ajuns la cifra de 6,8 miliarde de euro, aproape 10% din PIB. Rezultanta celor două deficite este creşterea aberantă a datoriei externe, care va depăşi, în curînd, jumătate din PIB, ceea ce face ca o parte tot mai mare din ceea ce producem, din venitul naţional, să nu ne mai aparţină. O bună parte din producţia ţării nu mai este folosită pentru bunăstarea celor care o creează, ci pentru rambursarea datoriei externe şi a dobînzilor aferente.

Muncim mai mult, producem mai mult, dar devenim tot mai săraci. Tot dăm îndărăt ca racul, vorba geniului nostru naţional.

Răul vine de la faptul că importăm mai mult decît ne permit sumele încasate din exporturi, că angajăm plăţi externe mai mari decît ne permit încasările externe.

Cum şi de ce s-a ajuns aici?

Datoria românilor faţă de străini are două componente: datoria publică, adică aceea angajată de stat, de guvern şi de autorităţile publice locale - primării, consilii judeţene - şi datoria privată, aceea angajată de persoanele fizice şi juridice private domiciliate în România.

Este normal ca statul român, autorităţile publice centrale şi locale, să angajeze împrumuturi externe? A primit el acest mandat de la popor? Nu. Nu l-a primit. Statul poate şi trebuie să-şi exercite atribuţiile încredinţate de popor, prin Constituţie, cheltuind atît cît îi permit veniturile bugetare, realizate din taxe şi impozite plătite de către cetăţeni. Nimic în plus. Nici un împrumut. Nici intern, nici extern. Împrumuturile fă-cute de statul român şi de autorităţile publice locale, fie ele interne sau externe, reprezintă abuzuri în exercitarea puterii de stat.

Primul pas în direcţia în-să-nătoşirii situaţiei financiare a ţării constă în oprirea acestor abuzuri săvîrşite de către guvernanţi. Spre deosebire de cetăţean, care are libertatea de a face orice nu este interzis prin lege, statul are numai libertatea de a face ceea ce îi este permis prin lege, adică prin Constituţie.

Lucrurile stau diferit în aceea ce priveşte datoria externă privată. Este dreptul individului, al cetăţeanului, de a se împrumuta, de a consuma, astăzi, mai mult decît îi permit veniturile de care dispune, astăzi, angajîndu-se să ramburseze împrumutul, mîine, împreună cu dobînda aferentă.

Cetăţeanul "X" poate împrumuta suma "A" numai dacă alţi cetăţeni au făcut sacrificiul de a economisi suma "A", pe care o împrumută direct, sau printr-o bancă, cetăţeanului "X", contra unei dobînzi, aceasta repre-zen-tînd recompensa pentru sacrificiul de economisire, respectiv preţul plătit de "X", cel care vrea să consume mai mult decît are.

Într-o ţară normală, în care funcţionează o economie de piaţă normală, în care Banca Centrală face o politică monetară normală, suma creditelor (împrumuturilor) luate de toţi cetăţenii acelei ţări este egală cu suma economiilor (depozitelor) făcute de toţi cetăţenii aceleiaşi ţări, atît economiile cît şi creditele corespondente fiind făcute în moneda ţării în cauză.

Ceea ce economisesc unii cetăţeni, consumă alţii. Pe ansamblu, se consumă atît cît s-a produs. Nimic în plus.

Nu este nevoie de nici o "intervenţie" donquijotistă a Băncii Centrale pentru "reducerea consumului" prin "reducerea creditelor". Intervenţia Băncii Centrale se concretizează în normele prin care băncilor le este interzis să acorde credite în altă monedă decît cea naţională, să acorde credite mai mari decît sînt depozitele şi capitalurile băncilor, pe termene mai mari decît cele ale depozitelor şi capitalurilor. Atît şi nimic mai mult.

De cînd a intrat în tranziţie, România a devenit o ţară anormală, în care funcţionează o economie de piaţă anormală şi în care Banca Centrală face o politică monetară anormală. Am ieşit din anormalitatea comunistă şi am intrat în cea "reformistă". În România "reformistă", statul şi cetăţenii cumpără şi vînd folosind atît moneda naţională cît şi monede străine. Acelaşi stat şi aceiaşi cetăţeni fac împrumuturi în monedă naţională, dar şi în monede străine, fără nici o legătură cu volumul şi structura economiilor interne, încălcîndu-se flagrant legităţile economiei de piaţă, ca şi interesele cetăţenilor ţării, supuşi, astfel, la o nouă inginerie financiară, prin care sînt jefuiţi de o bună parte din veniturile pe care le creează.

Iată cum funcţionează ingineria şi jaful aferent.

Multe din băncile care activează în România cumpără valute străine cu o dobîndă de 2-3% pe an şi o dau cu împrumut statului român şi cetăţenilor români cu dobînzi de 12-15% pe an. Prima ţeapă. Cu valutele străine împrumutate, statul român şi cetăţenii ro-mâni cumpără mărfuri din ţările din care provin valutele străine împrumutate. Neexistînd concurenţă autohtonă, mărfurile importate sînt vîndute la preţurile dictate de furnizorii externi, mult mai ridicate decît cele practicate în ţările de unde vin. A doua ţeapă. Cantitatea uriaşă de valută străină adusă în ţară şi oferită spre împrumutare face ca, în ciuda deficitului imens al balanţei comerciale, oferta de valută străină să fie atît de mare încît moneda naţională, în loc să se deprecieze, ca urmare a deficitului comercial, se apreciază constant şi substanţial, împin-gîndu-i pe exportatorii români în faliment. A treia ţeapă.

Ce-i de făcut? Nimic altceva decît obligarea BNR să intre în normalitate: pînă la înlocuirea leului cu euro, leul românesc să-şi joace rolul de monedă naţională.