Profund preocupat de găsirea drumului pe care să-şi conducă poporul spre cîmpia prosperităţii şi bunăstării, domnul Tăriceanu şi-a adus, cu siguranţă, aminte de unul din "marii dascăli ai omenirii" atunci cînd şi-a formulat îndemnul către români la început de an astfel: "În 2006, cuvîntul-cheie va fi investiţii, investiţii, inves-tiţii!"
Dascălul la care mă refer, adică Lenin, ne-a dat faimosul îndemn: "învăţaţi, învăţaţi, în-văţaţi!". Numai că regimul economic, social şi politic pe care l-au construit Lenin şi tovarăşii săi ne-a tăiat nouă, celor mulţi, accesul la învăţătură, la adevăr, noi fiind dresaţi să muncim, să creăm avuţie care s-a acumulat, apoi, în proprietatea comu-nă "a întregului popor". Numai un grup minuscul aşezat în imediata apropiere a marelui "dascăl" şi a "moştenitorilor" acestuia, adică nomenclatura co-munistă, a putut urma în-dem-nul dascălului lor, învăţînd nu cum să creeze avuţie, ci cum să fure avuţia creată de alţii, astfel că, atunci cînd regimul comunist s-a prăbuşit, ei, nomenclaturiştii, au devenit experţi în jefuirea capitalurilor acumulate din veniturile create de cei care fuseseră dresaţi să muncească.
Citind îndemnul domnului prim-ministru, mi-a venit, firesc, întrebarea: economia construită în România de către clasa politică postdecembristă, din care domnul Tăriceanu a făcut parte aproape continuu, ca parlamentar, la putere, sau, în opoziţie, ca ministru şi, în prezent, ca prim-ministru, este una care să ne permită nouă, celor 6 milioane de familii de români să investim, să investim, să inves-tim?
A investi înseamnă să dispui de un venit, sub formă băneas-că, pe care l-ai obţinut din muncă, sub formă de salariu, sau din capital, sub formă de profit, dobîndă, dividend etc. Acest venit trebuie să fie suficient de mare, astfel încît să-ţi permită acoperirea cheltuielilor de consum - casă, masă, etc. - şi să-ţi mai rămînă o parte pe care să nu o consumi, să o economiseşti şi să o investeşti, trans-formînd-o în capital: capital bănesc - adică un depozit bancar, de exemplu; capital financiar - acţiuni, obligaţiuni etc.; capital real - o maşină, echipament etc.
În 1990, noi, cele 6 milioane de familii de români, am fost deposedaţi de către statul român postdecembrist de capitalul acumulat din veniturile create de noi în perioada 1948-1989. Fiind deposedaţi de capital, nu mai dispunem de profiturile pe care ni le-ar fi adus acest capital şi, deci, nici de posibilitatea de a economisi şi de a investi o parte din ele.
În cei 16 ani de "tranziţie", de "reformă", salariile noastre, ale celor 6 milioane de familii de români, în loc să crească continuu, cum s-a întîmplat la irlandezi şi la chinezi, pentru a mă referi la două ţări complet diferite, avînd însă ca trăsătură comună faptul că guvernanţii lor nu au fost lăsaţi să se îmbogăţească prin jefuirea cetăţenilor, a scăzut continuu, ajungînd la jumătatea celor pe care le cîştigam în 1989. Înzes-traţi de Dumnezeu cu spiritul economisirii, chiar şi din aceste salarii minuscule, am mai pus cîte un leuţ de o parte, l-am economisit şi l-am investit la bănci şi la fondurile de investiţii, care au fost, însă, falimentate de acelaşi stat român, care ne furase şi capitalul.
Aduşi la sapă de lemn, unii dintre noi au părăsit ţara, s-au angajat la străini, cîştigă salarii de mizerie, dar, oricum, mai mult decît cîştigă cei rămaşi acasă. Aceşti dezrădăcinaţi pot să economisească ceva bani străini. Ce să facă, însă, cu ei? Să-i investească la o bancă românească ce urmează să fie falimentată de BNR, sau la un FNI care urmează să fie falimentat de CNVM? Cei mai mulţi dintre ei o să urmeze exemplul fotbalistului Craioveanu şi o să se stabilească definitiv în ţările unde cîştigă venituri şi unde o să îşi investească şi economiile.
După ce fabricile, uzinele şi combinatele construite din banii noştri înainte de 1989 au fost aduse în faliment şi vîndute la preţuri de sute de ori sub valoarea lor, acum ele încep să producă, din nou, aducînd profituri uriaşe noilor lor proprietari, în cea mai mare parte străini. Aceste profituri sînt, însă, "externalizate", sînt preluate de noii proprietari ai capitalului şi transferate în afara ţării, unde sînt transformate fie în vile şi iahturi de lux, fie investite pentru crearea de locuri de muncă acolo unde vor proprietarii lor.
Iată motivele pentru care în urma cuvintelor prin care domnul prim-ministru ne în-deamnă să investim am pus întrebările CINE? CE? Cine să investească în România?
Cele 6 milioane de familii de români aduse la sapă de lemn au venituri atît de mici încît nu le ajung nici pentru un trai decent, necum să economisească şi să mai investească.
Nomenclaturiştii comunişti, deveniţi proprietari ai unei părţi din capitalul ţării nu vor investi, fiindcă ei nu au învăţat să muncească, să inoveze, să economisească şi să investească. Ei au învăţat numai să fure.
Străinii nu au nici un motiv să investească în România atîta timp cît pot deveni proprietari ai capitalului românesc plătind sume derizorii.
Dacă nu este pur demagogic, îndemnul domnului Tăriceanu rămîne un strigăt în pustiu. El nu are aderenţă la România actuală. Pentru ca o astfel de aderenţă să aibă loc, trebuie construită o altă economie, o altă Românie.