OPINII Învierea lui Zidane

Poetul Lucian Avramescu semnează în Jurnalul Naţional la rubrica "Ciorne", un articol intitulat "Sinuciderea lui Zidane" în care arată de ce l-a dezamăgit atât de tare gestul violent al francezului Zinedine Zidane, din finala Campionatului mondial de fotbal.

Reproduc fragmentele "cheie" din articolul lui Lucian Avramescu:

1. "Ce m-a îngrozit la gestul fotbalistului Zidane a fost perfecta stăpânire de sine. A lovit cu capul, întorcându-se calm, cu privirea fixă pe adversar, cu un zâmbet care s-a dovedit rânjet. Zidane şi-a izbit cu ură nu numai adversarul direct, ci a lovit spiritul olimpic al confruntării sportive mondiale".

2. "Lovitura de cap în pieptul adversarului m-a îngrozit, aşa cum m-a îngrozit gestul piloţilor arabi, intrând cu avioanele Boeing în turnurile Gemene din New York. Unul era fiu de avo-caţi. Era tânăr, şcolit, ştia limbi străine".

3. "Mă înspăimântă însă calmul cu care a lovit Zidane, conştient că-şi anulează gloria meritată în ultima secundă a celei mai frumoase şi emoţionante competiţii fotbalistice mondiale".

4. "Dar în momentul în care se afla această competiţie mondială, mobilizând splendoarea spiritului întrecerii, un profesionist de talia lui Zidane nu-şi putea pierde cumpătul. E tot ce mă îngrozeşte. Zidane a atacat calm, aşezat, metodic. Zidane s-a întors ca o felină, şi-a pândit adversarul şi a lovit. Zidane s-a sinucis conştient cu o grenadă lipită de frunte, aducând într-o Germanie care a organizat impecabil Campionatul Mondial un act barbar. Un act terorist. Simbolic, în clipa de vârf a celei mai mediatizate competiţii sportive din lume, dacă speculaţiile religioase se adeveresc, Gemenii s-au mai prăbuşit o dată".

5. "Oricum, pentru mine, marele fotbalist pe care l-am iubit e mort".

• Suflu

Sunt prieten cu Lucian Avramescu. De aceea şi scriu articolul de faţă - n-aş fi făcut-o dacă autorul ar fi fost altul. M-am gândit că pentru prietenul Avramescu (şi pentru dumneavoastră, cititorii noştri la care ţin), merită să îl înviu pe Zidane.

Am să încep printr-un banc sordid, de gust îndoielnic: Bulă înjura la tot pasul şi, cum familia aşteaptă musafiri la masă, mama îi promite că-i cumpără o trotinetă, dacă se va abţine să vorbească urât; la primul fel de mâncare, două muşte se încalecă în aer şi bâzâind, cad în farfuria lui Bulă; de faţă cu musafirii, Bulă exclamă: "Fireaţi ale dracului, pierd eu trotineta, dar nu vă las să vă regulaţi în ciorba mea!".

De obicei, bancul stârneşte râsul. Iar Bulă devine simpatic - rămâne el însuşi, refuzînd să se vândă.

Pe acest nivel, Zidane nu a fost un terorist, ci un Bulă. Deci, are o şansă să iasă din registrul grav, simbolic, şi să ne rămână, măcar, simpatic.

• Suflare

Pe nivelul mentalităţii noas-tre româneşti, însă, am credinţa că, deşi poate că unora le repugnă gestul, majoritatea copleşitoare îl înţelege.

Am priceput că italianul Materazzi l-a provocat pe Zidane în mod deliberat şi insistent făcându-l "fiu de curvă teroris-tă". Şi asta, în timp ce maică-sa este bolnavă în spital. Nimic nu justifica provocarea, nu era decât o umilire complexă: pe de o parte, să-i insulte mama într-un mod josnic, pe de altă parte să demonstreze că Zidane nu neapărat că ar fi laş, ci vândut onorurilor şi dorinţei de victorie şi sclav al opiniei generale despre ceea ce s-ar numi "fair-play".

Cred că într-un sondaj, dacă am pune întrebarea "ce-ai face în faţa unui astfel de şantaj", majoritatea dintre noi ar răs-punde "i-aş da un cap în gură macaronarului!"

Cred, deci, că Zidane nu s-a comportat foarte frumos, dar foarte româneşte.

După cum o subliniază în atâ-tea rânduri Lucian Avramescu, Zidane l-a lovit calm pe italian, într-o decizie deliberată, lucidă.

Este probabil că Zidane şi-a jucat luciditatea teatral, ca să-i dovedească italianului că a înţeles şantajul - "nu vei îndrăzni să ripostezi când peste zece minute trebuie să-ţi închei triumfala carieră!"

Cred, însă, că luciditatea jucată teatral a fost dublată de luciditate reală. Este de presupus că Zidane ştia exact că se află în finala Campionatului mondial, în ultimele zece minute ale ultimului meci din cariera sa strălucită de "Dumnezeu al fotbalului". Ştia că gestul său este vizibil întregului stadion şi că va fi filmat şi reprodus pe ecranele miliardelor de telespectatori.

Căpitan de echipă cu mare experienţă, probabil că a intuit căderea morală pe care o va pricinui echipei gestul său şi a prevăzut că va fi eliminat şi-şi va lăsa echipa în inferioritate, tocmai când era mai mare nevoie de el.

Când a lovit, probabil că renunţase deja la victoria Franţei (şi este foarte probabil că gestul chiar a influenţat rezultatul); renunţase probabil la titlul de "cel mai bun fotbalist al Mondialului"; renunţase la încununarea întregii sale cariere.Zidane nu a renunţat la o trotinetă. Zidane a renunţat la tot ceea ce, uzual, visăm să obţinem în viaţă - onoruri, respect, preţuire. Zidane şi-a asumat chiar şi articolul lui Lucian Avramescu.

• Suflet

Pe poetul Lucian Avrames-cu, prietenul meu, îl în-demn să-şi amintească două opere poetice româneşti care ţin de fibra noastră naţională - "El-Zorab" al lui George Coşbuc şi mai ales, "Mioriţa". Amândouă descriu gesturi similare cu al lui Zidane.

Studiem aceste opere la şcoală, ca să ştim cu toţii cine suntem. Citind "El-Zorab", rămâ-nem muţi în faţa iraţionalului gest - dispreţul pentru bani care, brusc, nu-i mai trebuiau arabului, uciderea calului iubit: "Şi-acum mă taie, dacă vrei / Şi-aruncă-mă la câini!", ros-teşte arabul, după ce-şi în-junghie calul.

Un fior de orgoliu ne străbate - Coşbuc vorbeşte despre arabi, dar simţim că şi despre noi înşine. Ştim că, în străfunduri (din ce în ce mai în adânc), şi noi suntem la fel - o naţiune cu un orgoliu enorm, capabilă să renunţe la tot, numai ca să rămână ea însăşi.

Dacă mesajul din "El-Zorab" este explicit şi inteligibil, "Mioriţa", din păcate, este generalmente interpretată complet greşit, iar copiii învaţă la şcoală exact pe dos - cum că nouă ne-ar fi specifică resemnarea în faţa fatalităţii, împăcarea cu moartea înţeleasă drept reintegrare în natură.

Da, elementele sunt astea, dar, "Mioriţa", de fapt, relatează, nici mai mult, nici mai puţin, decât un ritual păgân al pregătirii pentru luptă! Nicidecum resemnare!

Ciobănaşul muntean se află în inferioritate şi nu are şanse într-o luptă normală cu ceilalţi doi. De aceea, îşi asumă moartea, încă înaintea luptei, ca să nu mai fie tentat să şi-o apere. Pentru eficienţă.

În mentalitatea tradiţională (dar şi în logica de astăzi), un războinic care se consideră deja mort, nu poate fi înfrânt niciodată. Duşmanii pot, doar, să-i consacre moartea, pe care el însuşi şi-o asumase. Dar, în acelaşi timp, şansele lui să învingă cresc enorm - duşmanii vor cheltui efort să-şi apere şi vieţile, în timp ce el nu şi-l va cheltui decât pentru atac.

"Mioriţa" nu a socotit necesar să ne descrie lupta, pentru că, pur şi simplu nu este important rezultatul (luaţi balada drept descriere a unui ritual războinic). Din păcate, din faptul că nu-i descrisă şi lupta, obsesia contemporană a rezultatului a tras concluzia greşită a resemnării ciobănaşului în faţa morţii inevitabile.

Nu! Este invers! Orgoliul nos-tru este enorm, în adâncurile fiinţei noastre naţionale, avem puterea să luptăm cu oricine şi avem convingerea că suntem nemuritori.

Îl urăsc pe Constantin Rădulescu-Motru cînd spune că suntem uşuratici, nepăsători, superficiali. El confundă astea cu toleranţa care ne este specifică datorită forţei şi superiorităţii civilizaţiei româneşti, în rădăcinile sale. Forţa şi conştiinţa superiorităţii ne-au făcut toleranţi din fire - ce uşor să confunzi asta cu nevolnicia!

Vă amintesc un singur cuvânt - "Revoluţia!" - şi îmi veţi da dreptate, indiferent de dezamăgirile ultimilor şaisprezece ani.

• Viaţă

Spaţiul balcanic, ca şi cel arab, este depozitarul unor valori morale supreme, din străvechime, aşa cum este ospitalitatea, în ritualul său antic, descris în Odiseea. Copil fiind, am beneficiat de ritualul ospitalităţii într-un sat din Bucovina - o bătrână m-a primit în casă, nu m-a întrebat cum mă cheamă şi al cui sunt, mi-a uscat hainele şi m-a frecat cu prosopul, mi-a dat de mâncare (mămăligă şi ouă făcute într-o clipă) şi m-a culcat şi m-a învelit şi abia a doua zi m-a întrebat cine sunt şi ce-i cu mine. În primul rând, a interesat-o că sunt un pui de om.

Nu găseşti asta prin alte părţi (dar şi la noi, a devenit foarte rar - sătenii îşi încuie măturile în casă).

La beduini, oaspetele primit în cort poate fi sigur că duşmanii care îl urmăresc nu vor putea să pună mâna pe el, înainte să-i ucidă pe toţi cei din cort, căci îl vor apăra până la unul. Indiferent de ce este el vinovat. (Apropo, Zidane nu este un arab din Algeria, ci Kabyl - o etnie restrânsă, nearabă).

Sunt valorile unei civilizaţii superioare, însoţită de forţă şi orgoliu. Oamenii acestei civilizaţii nu pot fi înfrânţi niciodată, nu pot fi momiţi sau cumpăraţi, nici cu bani, nici cu putere şi nici cu onoruri şi glorie.

Aceşti oameni săvârşesc ges-turi care şochează, care par inexplicabile, anulând valori care astăzi s-au generalizat.

Un proverb semit (arab şi evreiesc) recomandă să nu împingi niciodată un leu în colţul cuştii. Pentru că, dacă se simte încolţit, ucide.

Conştiinţa că straturile culturale străvechi se regăsesc încă în fiinţa unor popoare, precum pânza de apă freatică în adâncul pământului, obligă la prudenţă în judecată.

Desigur, toată această buclă prin gândirea tradiţională poate să pară ridicolă relativ la gestul huliganic care a prilejuit-o (dacă el este huliganic...). Şi oricum, am conceput textul ca pe un cadou făcut unui poet şi tuturor cititorilor noştri poematici.

Pentru mine, Zidane este viu. Foarte viu! Şi sper să-l fi inviat şi pentru dumneavoastră şi pentru Lucian Avramescu. Cititorii noştrii, oamenii de afaceri, trebuie să ştie că, mai sus de certificatul de Master business administration, dincolo de jalnica aparenţă a naţiunii, în adânc, suntem un neam de lei. În Europa, putem să intrăm cu mâna-ntinsă, dar asta nu-i decât superficială, penibilă viclenie. În realitate oferta noas-tră civilizatorie pentru Europa este mult mai preţioasă decât business-administration-ul lor. Ceea ce ar trebui să priceapă toată lumea.

Oricând, poate răsuna strigătul de luptă din fotbal: "La gioale, băieţi!"