OPINII Lucruri pe care nimeni nu le regretă

Pe picior de mutare, am stat câteva zile printre pachete şi cutii. Ce să iau şi ce să pun în valiză? Ocazie cu care am descoperit câte lucruri inutile sunt depozitate prin casa omului. Spre exemplu, manualele cu instrucţiuni. Multe dintre obiectele pe care le-am cum-părat, la un moment dat, aveau asemenea manuale. Necesare în momentul în care invenţiile erau introduse în priză, erau puse apoi "bine". Aşa de bine încât am uitat complet de ele. Le-am regăsit prin diferite sertare în care credeam că aveam hârtii serioase. Manuale de storcătoare de suc şi alte asemenea.

Am realizat apoi că unele lucruri sunt de acest fel. Poate mai multe decât am crede. Aşa încât m-am gândit să fac o listă cu lucrurile a căror dispariţie nu o regretă nimeni. Nu este nici sistematică şi nici exhaustivă. Dar ne spune ceva, cred, despre lumea din jurul nostru. Aşadar...

1. Moneda de 5 lei. Avea, totuşi, un merit. Trebuia doar să priveşti acele jetoane tocite pentru a înţelege că economia socialistă avea zilele numărate. Să baţi monedă din aluminiu spune ceva despre inteligenţa celor care erau la butoanele economiei anilor "80.

2. Oltcit-ul. În istoria automobilului, Citroen a avut contribuţii fundamentale. Modelul DS a rămas ca una dintre cele mai frumoase maşini construite vreodată. Este un mister pentru mine cum au putut francezii să gireze producţia unei cutii cu roţi în România lui Nicolae Ceauşescu. Există o nostalgie pentru modelele acelei epoci, spre exemplu faţă de clasicul Aro, la origine un fel de copie a Gaz-ului sovietic. Au apărut cluburi ale pasionaţilor care îşi restaurează atent maşinile. Unul m-a plimbat cu un asemenea Aro, de care era foarte mândru. Am înţeles de ce. Nu am auzit însă de nimeni care să suspine după Oltcit-ul părinţilor. Chiar şi numele era greşit la această maşină.

3. Partidul Democrat Agrar din România. Cazul PDAR arată ceva despre defectele sistemului de partide aşa cum s-a format după 1990. Partide fără o ideologie distinctă, simple grupuri de interese, topite unul într-altul în funcţie de interesele de moment, dar care se agaţă, cumva, de guvernare, deşi alegătorii nu le iau în serios. Nimeni nu s-a legat cu lanţuri de poarta sediului atunci când acest partid s-a dizolvat în alt partid celebru. Care anume? E greu să îmi amintesc. Cred că "Noua Românie", al lui Virgil Măgureanu. Nu îl ştiţi nici pe acesta? Precisely my point...

4. Stufatul. Era o mâncare de pe vremea copilăriei mele, un amestec incert de ceapă verde cu bucăţi de carne grasă şi cu ulei. N-am mai văzut pe nicăieri de ani buni această "delicatesă". Nu ştiu dacă să celebrez progresul, dacă mă gândesc că, spre deosebire de hamburgheri, măcar aici realizai ce se pune înăuntru.

5. Taxatoarele. Cei tineri nu au cum să le ştie, aşa încât trebuie să explic. Biletele erau vândute, în autobuze şi tramvaie, de nişte doamne care stăteau în spate, la un fel de ghişeu. Când "mijlocul de transport" era foarte aglomerat - ceea ce se întâmpla frecvent - bietele femei decontau frustrarea călătorilor. Când era frig, stăteau zgribulite, cu căciula în cap. Mulţi copii visau să se facă şoferi de autobuz. Nu am descoperit însă pe nimeni care să fi aspirat să devină taxatoare. Sau taxator, dacă este să fiu "corect politic".

6. "Videotecile". Enorm de populare pe la începutul anilor "80, cred că s-au dus cu totul. Un fel de cinematografe improvizate te-miri-unde, erau asaltate de tineri care doreau să vadă filme cu bucătarul-Kung-Fu într-o perioadă în care la televizor nu îi vedeai decât pe bătrânul secretar general al Partidului şi pe soţia sa. Mă întreb câte dintre averile unor personaje publice nu s-au clădit, la sursă, pe casete-pirat VHS cu Emanuelle.

7. Taxa pe celibat. A existat şi aşa ceva. O plăteau, dacă nu mă înşel, aceia care aveau peste 25 de ani şi nu aveau copii. Am descoperit nostal-gici ai "impozitului progresiv", dar taxa pe celibat nu a lăsat urmaşi.

8. Dracula Park. Probabil că există Providenţă şi ea veghează asupra noastră dacă acest mega-kitsch nu a mai fost, în cele din urmă, construit. Altfel nu înţeleg cum Bugetul nu a prevăzut un întreg capitol dedicat acestei investiţii strategice.

9. Spălătoria. Unele blocuri din perioada socialismului aşa erau construite, cu o spălătorie la parter. Era o tenativă de a impune o măsură de colectivism. Spălarea în comun a şosetelor era gândită, aşadar, ca o dovadă de virtute civică.

10. Şoimii Patriei. Este ceva cu totul straniu în ideea unei organizaţii care să reunească membri prea mici, ca vârstă, pentru a-şi cumpăra singuri o ciocolată. În stenograma şedinţei Secretariatului CC al PCR din 1977, Nicolae Ceauşescu critica formularea din statut care precizează că "şoimii" se pregătesc pentru a deveni fii ai patriei şi ai poporului. "Când s-au născut, nu s-au născut fii ai patriei? Este o concepţie greşită la voi. Nu sunt fii ai poporului? Este nevoie de un anume proces de pregătire pentru a deveni fii ai poporului? Atunci, ai cui fii sunt?!".