OPINII Salariile în economia oligarhică

Locuitorii ţării destinată a fi Grădina Maicii Domnului, adică Romania, se "bucură" de unele din cele mai mici salarii cunoscute de cetăţenii Uniunii Europene. Salariul mediu câştigat de români este de 10,3 ori mai mic decât salariul mediu al ţărilor unde moneda de schimb este euro, de 2,8 ori mai mic decât cel câştigat de cehi şi de 2,6 ori mai mic decât salariul ungurilor. În 1989, salariile românilor erau egale cu ale cehilor.Valoarea resurselor naturale de care dispune Româ­nia este net superioară celei a resurselor de care dispune Republica Cehă, sau Ungaria. Nivelul tehnic al industriei româ­neşti în 1989 era net superior celui al industriilor din Republica Cehă şi din Ungaria. În perioada 1989-2007 decalajul dintre puterea de cumpărare a salariilor românilor şi cea a salariilor din ţările europene din zona euro a crescut.

Care este cauza degradării puterii de cumpărare a salariilor românilor? În ultimul timp, am citit mai multe încercări făcute de diferiţi specialişti pentru a da un răspuns corect la această întrebare. Două explicaţii sunt cel mai des întâlnite: una este legată de preţuri, cealaltă de productivitatea muncii.

Poziţia celor care consideră că preţurile ar fi cauza nivelului scăzut al salariilor românilor poate fi formulată, pe scurt, astfel: guvernanţii noştri au vrut şi vor să "alinieze" preţurile produselor şi serviciilor de pe piaţa românească la nivelul celor practicate pe pieţele celorlalte state membre ale Uniunii Europene. Din nefericire, aceiaşi guvernanţi uită să "alinieze" şi salariile la nivelul celor europene. Asta în ciuda faptului că domnii noştri guvernanţi "ştiu încă de la tătuca Marx că şi forţa de muncă este marfă" cum se exprima, foarte doct, unul din participanţii la această dezbatere.

Conform acestei concepţii, problema creşterii salariilor la români s-ar putea rezolva, foarte simplu, printr-o "măsură administrativă", creşterea aberantă a preţurilor, începută în 1990 şi neterminată încă, fiind realizată tot prin măsuri administrative.

Îmi este greu să mă alătur celor care oferă această explicaţie pentru starea jalnică a salariilor românilor. În primul rând, deoarece creşterea preţurilor, respectiv hiperinflaţia postdecembristă, nu a fost opera unor măsuri ,,administrative" ci a ingineriei monetare proiectată şi pusă în funcţiune de către echipa de conducere instalată la conducerea Băncii Naţionale a României. În al doilea rând, nu dinamica în sine a preţurilor la celelalte mărfuri a redus puterea de cumpărare a salariilor, ci ritmul mai mic de creştere a preţului forţei de muncă, ritm determinat de raportul de forţă dintre proprietarii capitalului şi cei ai forţei de muncă. În acest raport, proprietarii forţei de muncă, salariaţii, au fost total dezavantajaţi.

Liderii de sindicat, în loc să apere puterea de cumpărare a salariilor, şi-au folosit poziţia fie pentru a deveni miniştri şi deputaţi, fie pentru a deveni oligarhi. De cealaltă parte, salariaţii a trebuit să înfrunte, mai întâi, un proprietar de capital atotputernic - statul - şi, mai apoi, grupul de mari şi puţini proprietari de capital "născuţi" prin "privatizări", strâns uniţi în consorţiul transpartinic al oligarhilor postcomunişti, consorţiu care controlează şi statul şi piaţa.

"Productiviştii" o ţin una şi bună, cum că salariaţii români muncesc prost şi puţin. Din cauza asta au salariile pe care le au. Munca lor este de zece ori mai neproductivă decât a celor din ţările zonei euro, de trei ori mai neproductivă decât a celor din Republica Cehă.

Aici apare o mare ciudăţenie. Acelaşi român, cu aceeaşi calificare, dacă se duce să lucreze în Spania, în Italia, în Anglia, în Germania, devine ,,imediat" de 3,4,5 ori mai "productiv". În consecinţă, câştigă un salariu de 3,4,5 ori mai mare.

De aproape două decenii, românilor li se spune că salariile lor nu pot creşte decât tot atât cât creşte productivitatea muncii lor. Creşterea mai rapidă a salariilor decât a productivităţii înseamnă inflaţie, adică răul cel mai rău dintre relele tranziţiei.

Construcţia logică a productiviştilor este numai în aparenţă corectă, ea fiind viciată de modul defectuos de calcul al productivităţii. Productivitatea muncii se măsoară prin raportarea valorii nou create (PIB) la numărul celor care participă la crearea acelei valori, adică numărul de persoane ocupate.

În România, salariaţii au ajuns să reprezinte mai puţin de jumătate din numărul persoanelor ocupate. Mai mult de jumătate din numărul persoanelor "ocupate" este reprezentată de membrii familiilor de agricultori care produc un PIB aproape egal cu zero. Dar numărul lor intră în calculul productivităţii.

Tot în România, numărul bugetarilor, a celor care muncesc nu pentru a produce bunuri pentru piaţă, ci pentru a-i sluji pe guvernanţi, este de 3-4 ori mai mare decât în statele democratice. Şi numărul acestora intră în calculul productivităţii.

Productiviştii uită că valoarea nou creată, luată în calculul productivităţii, are două componente: salariul şi profitul. Fiecare parte componentă - salariu, profit - poate creşte, sau scădea, fără a influenţa totalul valorii nou create, adică preţurile. Creşterea uneia din părţi se face pe seama reducerii celeilalte părţi. Lucru care s-a şi întâmplat în ultimii 17 ani în economia românească, atunci când profiturile au crescut aberant, iar salariile s-au pipernicit.

Profiturile au ajuns să reprezinte 80% din PIB, iar salariile restul. Procente tipice pentru economia oligarhică, în care preţurile nu sunt stabilite de raportul dintre cerere şi ofertă, prin concurenţă, ci prin voinţa oligarhilor atot­puter­nici.

Atâta timp cât economia românească va rămâne una oligarhică, salariile românilor vor rămâne la mare distanţă faţă de cele ce pot fi câştigate în economiile democratice europene. Cu urmarea că vor continua şi procesele de depopulare a ţării şi de disoluţie a naţiunii.