OPINII Un demers pe cât de necesar pe atât de sortit eşecului

După doi ani de la formarea guvernului, ar fi absolut futil să ne mai întrebăm cât de morală este prezenţa partidului lui Dan Voiculescu în Executiv. Dar asta nu înseamnă că nu avem toate motivele să ne surprindă seninătatea cu care dl. Tăriceanu pare dispus să se încreadă şi să ia în serios angajamentele unui om care, dacă s-a ilustrat prin ceva, acel lucru este tocmai lipsa de onoare şi de credibilitate. Lista cuvântului dat şi imediat încălcat de dl. Dan Voiculescu este lungă cât cariera politică a acestuia.

Abordarea cea mai simplistă, dar şi cea mai neproductivă, a scrisorii deschise pe care un număr de reprezentanţi de marcă ai societăţii civile au trimis-o primului ministru, pentru a protesta împotriva campaniei declanşată de dl. Dan Voiculescu împotriva ministrului Justiţiei, ar fi receptarea ei în cheia unui partizanat public. Aşa cum bine se ştie, dna. Monica Macovei nu a ajuns în fruntea Ministerului de Justiţie din "rezerva de cadre" a unuia dintre partidele care compun actuala coaliţie guvernamentală, ea fiind singurul membru al Executivului cooptat din rândurile societăţii civile. Ca atare, relaţiile anterioare de colaborare sau, probabil, chiar de amiciţie între ministrul Justiţiei şi o bună parte dintre semnatarii scrisorii, sigur nu pot fi contestate, dar invocarea lor ca raţiune a demersului fără precedent la care ne referim ar proba o stupiditate la care nimănui nu-i e recomandabil să aspire. Pentru că în realitate, aşa cum bine se ştie, lucrurile sunt mult mai complicate şi mai grave, şi intervenţia firească a premierului Tăriceanu ar fi trebuit să se fi produs demult, în modul cel mai legitim, din proprie iniţiativă.

A spune că dl. Dan Voiculescu nu este un fan al dnei. Macovei înseamnă aproape a spune un banc: animozitatea preşedintelui PC faţă de dna. ministru datează de multă vreme şi este deja de notorietate, internă şi internaţională. Am comite însă o imensă eroare să ne închipuim măcar şi o clipă că furia cu care liderul unuia dintre partidele de guvernământ atacă un membru marcant al echipei guvernamentale are şi cea mai palidă conotaţie personală. Sigur, preocupat până la obsesie de spaima că vreun (alt) fost colaborator al Securităţii ar putea ajunge să se strecoare în rândurile Executivului, dl. Voiculescu flutură neostenit deasupra capului un petic de hârtie şi ne cere să credem că ar fi un ordin de percheziţie semnat în alb, în timpul "Odiosului", de "procurorul Monica Macovei". Dar dincolo de aceste nevinovate hârjoane, lucrurile pe care sub niciun motiv nu i le poate ierta ţin de programul şi de tenacitatea cu care ministrul s-a angajat în reformarea Justiţiei. Pe cât de importante, şi în deplin acord cu angajamentele asumate de România, au fost iniţiativele dnei. Macovei, pe atât de prompte şi de rebarbative au fost împotrivirile dlui. Voiculescu şi ale oamenilor acestuia, în Parlament. Obstrucţiile permanente şi ireconciliabile făcute finalizării iniţiativei privind Agenţia Naţională de Integritate i-a obligat până şi pe comisarii europeni Franco Fratinii şi Ollie Rehn să intervină şi să-i transmită primului-ministru profunda lor îngrijorare faţă de constanţa semnalelor deloc încurajatoare venite de la Bucureşti, chiar şi în preziua luării deciziei finale privind aderarea României la UE. În tot acest timp, premierul Călin Popescu Tăriceanu nu numai că nu s-a delimitat public de ieşirile inadmisibile ale dlui. Voiculescu, aşa cum pe bună-dreptate îi cer semnatarii scrisorii, dar nu a găsit nici măcar o dată cu cale ca, în virtutea autorităţii ce-i revine, să intervină şi să impună climatul de seriozitate şi de coerenţă în care ar trebui să funcţioneze Executivul. Care ar putea fi motivele unei asemenea pasivităţi?

Unul ar ţine de diferenţa de tratament de care dna. Macovei s-a bucurat din partea celor două Palate: pe de o parte, sprijinul constant primit permanent de la Cotroceni, şi implicit PD, pe de altă parte, o răceală care nu a putut rămâne ascunsă în spatele zidurilor groase ale Palatului Victoria. De la "telefonul care nu trebuia dat" la întâlnirea refuzată cu dl. Patriciu în biroul primului-ministru, ministrul Justiţiei a fost mai mult preocupat să facă ce trebuia să facă decât să cultive relaţii "reciproc avantajoase" cu şeful Executivului sau cu alţi membri marcanţi ai coaliţiei de guvernământ. Urmare a unei asemenea maniere de a trata lucrurile, dna. Macovei a ajuns nu numai la o înaltă cotă de popularitate pozitivă în ţară, dar cei mai mulţi dintre reprezentanţii Comisiei Europene o percep ca pe unul dintre interlocutorii cei mai serioşi şi eficienţi. În asemenea condiţii, fără a ajunge să ne gândim că ieşirile scandaloase ale dlui. Dan Voiculescu îi produc chiar delicii primului-ministru, ideea obligaţiei de-a fi intervenit e limpede că avea şanse minime să-i fi trecut prin minte.

Un alt motiv la care putem să ne gândim încercând să înţelegem lunga şi amendabila expectativă a premierului ţine de relaţia contra-naturii care pare să se consolidează pe zi ce trece între acesta şi preşedintele PC. Cu cât mai agresiv şi mai ireverenţios devine dl. Voiculescu la adresa preşedintelui Băsescu, cu atât se adună mai multă căldură în privirea cu care se uita la el dl. Tăriceanu. În plus, angajamentele repetate de fidelitate necondiţionată venite din partea PC par să fie luate în calcul în încropirea unei alianţe care ar putea menţine în continuare Guvernul pe o linie de plutire, într-o eventuală retragere a PD. După doi ani de la formarea guvernului, ar fi absolut futil să ne mai întrebăm cât de morală este prezenţa partidului lui Dan Voiculescu în Executiv. Dar asta nu înseamnă că nu avem toate motivele să ne surprindă seninătatea cu care dl. Tăriceanu pare dispus să se încreadă şi să ia în serios angajamentele unui om care, dacă s-a ilustrat prin ceva, acel lucru este tocmai lipsa de onoare şi de credibilitate. Lista cuvântului dat şi imediat încălcat de dl. Dan Voiculescu este lungă cât cariera politică a acestuia. Cum se poate ca primul-ministru şi preşedintele PNL să se gajeze în mâinile unui asemenea om este o întrebare al cărei răspuns ne scapă.

Singura certitudine la care, din păcate, avem acces este că scrisoarea reprezentanţilor societăţii civile este un demers pe cât de motivat şi de necesar pe atât, vai, de lipsit de orice şansă de succes.