OPINII Vremea aventurierului politic

Ştiaţi că Trinidadul a avut un monarh? Mă rog, un fel de prinţ... Omul era american, născut la San Francisco şi crescut la Paris. A făcut de toate la viaţa sa: a scris romane (cam plagiate, pe ici şi pe colo, după Jules Verne şi Cervantes), a făcut afaceri, s-a convertit la teozofie, s-a căsătorit în înalta societate. Până când drumurile vieţii l-au adus în Trinidad. Era în 1893. Realizând că statutul insulei era incert, a reclamat-o pentru sine, proclamându-se "Prinţul James I al Trinidadului".

Gluma a durat doar până în 1895, când insula a fost adusă sub control britanic. Frustrat, "prinţul James" a născocit un plan... de invadare a Angliei. Spre norocul civilizaţiei europene, prinţul nu a găsit finanţatori. A scris o carte despre virtuţile sinuciderii, după care a luat o supradoză de morfină.

Alt exemplu, dacă nu vă este cu bănat... Misri, suveranul "Regatului Yeke" (situat prin actualul Congo). Omul a fost la început un simplu "agent", adică un amestec de lider militar şi negustor de sclavi, fildeş şi cupru. Faptele s-au petrecut cam în aceeaşi perioadă în care James Harden-Hickney se proclama prinţ. În fruntea unei miliţii private, Misri s-a apucat să cucerească tot ce a găsit în regiunea sa. Se pare că unul dintre secretele succesului său era numărul mare de neveste, circa 500, care i-a permis să încheie numeroase alianţe cu şefii de trib. Era renumit pentru cruzimea sa. Îşi închidea duşmanii într-o colibă împreună cu câţiva câini flămânzi. A murit răpus de gloanţele unui corp expediţionar european.

Atunci când ne miră comportamentul unui stat, încercăm să formulăm explicaţii. Două sunt explicaţiile "la modă".

Prima ţine de interesele specifice ale statului respectiv. Cum ar fi cele economice. Să luăm cazul Germaniei sub regimul naţional-socialist. Comportamentul acesteia este binecunoscut din cărţile de istorie. Anexare a unor regiuni sau state vecine, dictatură, agresiune militară, genocid. Una dintre explicaţiile avansate la un moment dat a fost aceea a influenţei marilor companii germane asupra liderilor naţional-socialişti, în special asupra lui Adolf Hitler.

A doua explicaţie ţine de orientarea ideologică a regimului respectiv. Dacă luăm cazul Germaniei de după 1933, atunci ideologia în cauză este naţional-socialismul.

Simplificând, se poate spune că aceşti doi factori - interese şi ideologie - par să fi monopolizat câmpul explicaţiilor curente ale comportamentului actorilor de stat. Totuşi, cred că există o problemă.

Să luăm cazul unui personaj, pe numele său (asumat) Zogu. În 1922 este numit Prim-Ministru. În 1925 este ales (de către o Adunare Constituantă) Preşedinte. În 1928, acelaşi Zogu se declară Rege (al Albaniei).

Priviţi succesiunea supra-realistă de funcţii. Este clar pentru oricine că orice explicaţie care face referire la un "regim" politic este făcută ţăndări. Sau la "interesele" unor actori de stat. Ori la o "ideologie". Ceea ce rămâne este un personaj în centrul unui turbion. Cineva mânat de o ambiţie extremă, pentru care regulile şi instituţiile publice sunt ca o bucată de plastilină.

Iată de ce cred că noţiunea de "aventurier politic" merită mai multă atenţie. Istoricii mai vechi cunoşteau acest concept şi îl foloseau intens. Abia odată cu istoria mai "tehnică" a ultimelor decenii, interesată mai ales de procese economice şi de legitimarea ideologică, termenul de "aventurier" politic a căzut aproape complet în uitare. Am căutat, pentru scopul acestui editorial, într-un catalog, să descopăr ce lucrări profesionale au fost publicate în ultimul timp despre aventurismul politic. Nu am găsit nimic precis (există însă analize ale unor termeni oarecum înrudiţi: "bonapartism" şi "cezarism").

Şi totuşi, aventurierii politici există în istorie. Cum îi recunoaştem?

Mai întâi, prin prioritatea absolută pe care o are interesul propriu în raport cu orice calcule ideologice sau economice. Acest interes propriu poate fi unul material sau psihologic (cazul tipic al megalomanilor). Statul este captiv fanteziilor acestor indivizi, fantezii pe care le urmăresc cu îndârjire.

A doua caracteristică: jocul "la risc". Pentru ei, politica este o cacealma. Sigur, şi alte genuri de lideri îşi asumă riscuri. Uneori, foarte mari. Însă aventurierul politic ia mereu curbele politice pe exterior. El este, la modul propriu, un pericol public. Şi pe plan intern, şi pe plan internaţional...

A treia caracteristică ar fi originalitatea. În rău. Aventurierul pare să ignore complet formele politice stabilite, instituţiile, regulile comune. Ceea ce dă naştere unor bizarerii de comportament. Un exemplu ar fi Bokassa, un căpitan care a ajuns Preşedinte, apoi... Împărat. Printre excentricităţile sale se numără arestarea a sute de copii care au refuzat să poarte uniforme făcute în fabrica sa proprie.

Problema principală este alta: cum ajung asemenea personaje să domine sistemul politic? Iar răspunsul, de regulă, este elementar: un stat slab şi o cultură politică în derivă.