PLASAMENTE ALTERNATIVE Ah, DADA şi Tristan Tzara!

În 2016, DADA face 100 de ani. Este vorba, desigur, de mişcarea cel puţin artistică izbucnită în Cabaretul Voltaire din Zürich. Dacă mai amintim şi de Tristan Tzara am evocat deja o definiţie foarte generală a acestui moment genial din istoria avangardei artistice. Erau vremurile războiului mondial iscat de ambiţiile naţionaliste şi internaţionalist-hegemoniste ale unor capete de ţări şi popoare, blocate în uniformele pline de zorzoane ale unui ev mediu întârziat. Gândirea umană, însă, o luase cu mult înaintea acţiunii politice, cam ca în zilele noastre. Adică oamenii vedeau şi voiau mai mult decât o făceau semenii lor, conducătorii societăţii. DADA a fost o formă complexă de manifestare şi de protest programatic a creatorilor faţă de această catastrofală anchilozare a scenei oficiale. La 5 februarie 1916 s-a deschis Cabaret Voltaire, un spectacol cu de toate, inclusiv cu versuri româneşti rostite de Herr Tristan Tzara, apoi, la scurt timp, iese o publicaţie în care apare numele DADA, dar se închide cabaretul fondator. Spectacolele continuă, şoc şi scandal, e timpul să se spună lucrurilor pe nume, inclusiv fără teama de a fi împuşcat în redacţie, cum avea să se întâmple peste 99 de ani.

DADA a fost cam prima manifestare de avangardă a creaţiei artistice din şirul celor care aveau să lumineze prima parte a secolului trecut şi în care îi găsim pe români, hotărâţi, în primul rând. Tristan Tzara este văzut de mulţi ca fondator al mişcării DADA, drept care i-a dat şi numele, dar să nu îl uităm aici pe Marcel Iancu, cel de uriaş renume internaţional, cu muzeu în Israel, cu ideea şi realizarea unui sat pentru artişti, Ein Hod, dar şi mai multe clădiri din Bucureşti, realizate ca arhitect. Împlinirea a 120 de ani de la naşterea sa, în mai 2015, a trecut neobservată pe la noi, crezându-se, probabil, că celebrul Marcel Janco este cu totul altcineva. Nu-i nimic, în aprilie 2016, cei 120 de ani se vor împlini de la naşterea lui Tristan Tzara însuşi.

Anul centenar al mişcării DADA a început la Strasbourg cu o excepţională expoziţie dedicată lui Tristan Tzara. A fost deschisă pe 24 septembrie trecut şi se încheie pe 17 ianuarie viitor, cam peste 10 zile. Expoziţia "Tristan Tzara, l'homme aproximatif. PoPte, écrivain d'art et collectionneur" de la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Strasbourg a fost declarată "de interes naţional" de autorităţile franceze şi este "prima mare expoziţie consacrată lui Tristan Tzara". Găsim aici totul despre Tzara, inclusiv din perioada sa românească, expoziţia fiind susţinută, printre alţii, de ICR şi Muzeul Naţional al Literaturii Române. În primul rând, este vorba de un serios aparat documentar, care ţi-l arată pe tatăl DADA-ului mai aproape şi mai luminos ca în orice alte întreprinderi de acest fel, cu multe documente originale, inclusiv româneşti şi în româneşte, vorbind de Samueli Rosenstock, cel născut la Moineşti, despre zilele antologice din Zürich, despre cei cu care s-a întâlnit şi alăturat. DADA nu a fost o şcoală, o ideologie sau vreo religie, cu reguli stricte şi principii dureroase. Dimpotrivă, s-a născut din protestul faţă de toate acestea şi răul pe care îl fac oamenilor. De aceea, cum Tzara însuşi a fost, şi poet, şi eseist, şi filosof şi actor şi desenator, cum de altfel au fost mai toţi avangardiştii, libertatea de exprimare a fost cuvântul de ordine pentru cei care s-au considerat dadişti, oriunde în lume. Pe mulţi dintre ei îi regăsim în expoziţia de la Strasbourg şi amintim dintre ei, cu aceaşi jenă a lipsei de exhaustivitate: Hans Arp, prietenul său de cursă lungă, uriaşul Brâncuşi, Max Ernest, Paul Klee, Rousseau, vameşul naiv, Marcel Duchamp, Alberto Giacometti, Juan Gris, Matisse, Man Ray, inevitabil Marcel Iancu, Maxy şi Corneliu Michăilescu, din România, la fel Jules Perahim şi Arthur Segal, ei aparţinând masiv şi spaţiilor vestice, Picabia şi Picasso, Yves Tanguy, Ossip Zadkine. De la Paris, din colecţia unui mare pasionat, a venit şi o sculptură de Jacques Herold, pictorul original şi el din România. În total, 450 de lucrări diverse realizate de aceşti mari şi de avangardă creatori se află în expoziţia Tristan Tzara de la Strasbourg. Lor li se alătură o selecţie remarcabilă de artă veche africană, oceanică şi latino-americană. În cele aproape 4 luni ale expoziţiei au fost organizate mai multe evenimente dedicate lui Tristan Tzara, operei şi gândirii sale. Miercurea viitoare, Aurélie Verdier, istoric de artă, specialistă în patrimoniu, va prezenta "Dépression électrique. Tzara, Picabia 1918", o prelegere ce porneşte de la corespondenţa dintre Tzara şi Francis Picabia din anii 1918-1920, de început ai mişcării DADA, când Picabia era bolnav de nervi în tratament. În decembrie, pe 11 şi 12, au fost 2 zile de studiu în cadrul expoziţiei, precedate de o "seară studenţească dada", care nu s-a limitat la expoziţia despre Tristan Tzara, ci a dus spiritul acestuia în întregul muzeu, însufleţit de un atelier şi o defilare de măşti, de dans şi jocuri, de lecturi publice din scrierile lui Tzara, discuţii şi proiecţii cu dadascopul lui Hans Richter. Participarea a fost rezervată studenţilor, ba chiar şi profesorilor, inclusiv celor de la departamentul de studii româneşti de la Universitatea din Strasbourg. Seara ce a ţinut până la miezul nopţii s-a numit "AH, DADA!" şi a avut un afiş ca în vremurile bune ale revoluţiei DADA.

Să nu uităm că echipa de comisari ai expoziţiei este formată din istoricul de artă şi literatură, specialist şi admirator al artei şi literaturii române, Serge Fauchereau, comisar general, şi directoarea muzeului-gazdă, Estelle Pietrzyk, comisar, iar profesorul Henri Béhar, editor al operelor complete ale lui Tzara, este consilier ştiinţific.

Cu o parnasială plăcere am descoperit în muzeul din Strasbourg o întreagă cameră cu picturi de Victor Brauner, dintre cele mai bune, şi o serie Jules Perahim, cu o canapea de bronz Magritte la picioarele sale.